„Timpul mi-a umblat prin manuscris”

Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Ion Cuzuioc, biografia lumească a lui Andrei Strâmbeanu (născut la 25 august 1935, la Fântâna Albă, jud. Bălţi) e plină de peripeţii; o viaţă „nebuloasă” întreţine faima scriitorului oral, atras de boemă şi taifas, aruncând vorbe în răspăr, deşucheate, repetat demis din posturile ocupate (redactor, traducător, consilier, secretar literar, chiar deputat), suspectat de „neseriozitate” ori, dimpotrivă, dezvăluindu-şi aura disidenţei. Oricum, palmaresul absolventului Facultăţii de istorie de la Institutul Pedagogic „Ion Creangă” (1959) nu impresionează prin cantitativism. Prozator şi dramaturg, Andrei Strâmbeanu s-a încercat şi în poezie, rămânând un „modern nativ”, cum zicea M. Cimpoi. Debutul se consuma în 1963 când apărea Fântâna Albă, volum prefaţat de Valentin Roşca şi urmat de Mireasa (1967), colecţionând o suită de nuvele din viaţa satului. Dar Andrei Strâmbeanu, constata Grigore Vieru, rămâne „cel mai puţin productiv poet” basarabean. Sigilată de tristeţi difuze, cu pecete elegiacă şi timbru baladesc, aflând în rusticitate un „leagăn cald”, poezia sa evocă dezrădăcinarea, un „timp nisipos” (năruind imperiile) ori celebrează, fie şi tardiv, elanul erotic: „Îndrăgostiţii, toţi întineresc, sărmanii”. Iar poetul e un „etern împărat”. Nu trebuie ignorată dispoziţia pamfletară a publicistului ori atracţia dramaturgului pentru construcţii cu osatură simbolică şi cu gustul parabolei. Sub metafora „lupilor”, de pildă, redescoperim drama unui ţinut crucificat, finalul acestui lung poem fiind deturnat imprevizibil. Prozatorul, încercuind „situaţii de viaţă” paradoxale nu este un ficţionar. Verist, laconic, preferând descrierea nudă, tangentă neorealismului, el se bucură de succes. Cazul Gândacului de Colorado, text vânat de internauţi, stârnind cândva entuziasmul turcului Aziz Nesin probează interesul lui Strâmbeanu pentru nuvele „reconstituite”, intrate în circuitul folcloric şi inevitabil deformate. Având alibiul rescrierii, autorul dramei Oltea (2004) îşi motivează astfel „lenea”. Fire aprinsă, Oltea s-a zidit în fiu (e vorba de Ştefan cel Mare) şi înţelege „biruinţa ca leac”. Observator atent, deseori caustic, Andrei Strâmbeanu notează contrapunctic, pliat pe faptul real, respingând „minciuna” scrisă (vezi piesele Minodora, Armăsarul cu dinţi de aur, Consumatorul de onoruri, 2002), radiografiind simptomele totalitarismului. Pitoresc, dovedind concreteţe şi laconism în scriitură, cu performanţe notabile, oferindu-şi dulci amânări, el străluceşte în proza orală fiind, de fapt, un risipitor. „A discuta” ar fi plăcerea supremă, o răzbunare a vârstei taxând nepăsările tinereţii neştiutoare, fără a impune însă un ritm metronomic, câştigând – la modul profesionist – „gustul scrisului”.