Un poet „logodit cu negarea”, justiţiar-ironic, cu substrat melancolic în pofida negativismului nonşalant, conectat – observa Al. Cistelecan – la „tensiunea implozivă a decepţiei” este Vsevolod Ciornei (n. 14 septembrie 1955, la Lipnic-Donduşeni, j. Edineţ), trecut prin Facultatea de ziaristică a Universităţii de Stat din Chişinău (1976-1981). Poet şi publicist, aşadar, Vsevolod Ciornei va debuta în 1990 cu placheta Cuvinte şi tăceri. Vor urma Istoria geloasă (1990) şi, după o lungă pauză, Cuvintele dintre tăceri (2002), fortificând impresia de „altă poezie” moşită pe malurile Bâcului, acea „Atlantidă poetică” (cum i-a zis Al. Muşina), răsfăţată acum sub lumina reflectoarelor. Fiindcă, de pildă, tandemul Cioclea-Ciornei, ca poeţi de frunte ai underground-ului trezeau „interesul” vigilenţilor cenzori şi chiar al cerberilor de la C.C. (ca dovadă, „hermeneutica” dilematică însoţind interdictiv Cina irodică). Dezavuând regimul metaforei (metaforele, spune poetul, „încep să pută”) şi idolatria clişeizată, capabil de mari gesturi iconoclaste (în orizontul cafenelei), cu programate exerciţii de teribilism, vădind ironie jucăuşă şi luciditate insomniacă, autorul istoriei „geloase” ne transportă într-un univers cumva kafkian. El nu poate să tacă: „cum să taci, circulând/ prin sângele vorbei”? Dar cuvintele „nu coincid cu ceea ce spun”. Mai mult, închipuind „o tăcere răcnită”, cerând adevărul întreg, această risipă de vorbe propune, finalmente, doar „o părere vană”, zbătându-se în laţul incomunicării. Marea dramă ar fi tocmai „scrisul cel necitit”, absenţa comunicării, ceea ce – părelnic – este şi dorinţa celui ce, aflat „între tăceri”, semnează anti-manifestul Nici!: „Nu citi ceea ce va fi scris mai jos”. Totul se aşează sub semnul inutilităţii. Poetul dixit: „Copacul nu are nevoie de poem”. Şi, în plus, „nu va şti nimeni nimic”. Într-o urbe întristată, cotropită de „ploi blazate”, într-un ev care „avortează viori” fluturând deviza posthiperultra, cu inima încorsetată „într-un ferpar”, chiar protagonistul îşi caută identitatea: „de-o vreme sunt un cineva/ şi nu ştiu cine sunt” (v. Comme il faut). Într-o lirică a paradoxurilor, purtând o „mască satanică” (M. Cimpoi) şi afişând un rictus amar, suspectat chiar de nesinceritate, Vsevolod Ciornei sprijină, şi el, trend-ul optzecist dar cu o partitură inconfundabilă. „Bun de gură” nu va folosi, totuşi, cuţitul lui N. Popa, doritor „să radă” metaforele (iritat de metaforismul şaptezeciştilor); ar fi părăsit, bănuim, exhibiţionismul „de juneţe”, teribilismul jucat (acea imagine a ceainicului „bălăbănindu-mi-se la piept” a făcut carieră); doar puzderia de Nu-uri, stilul publicistic, mici neglijenţe dospind în acel „zaţ” divulgat de Emilian Galaicu-Păun întreţin nihilismul cu program, insinuând îndoiala: „Cel care simte durerea încă nu a murit./ Abia moare”. Sub jocul aparenţelor, denunţând spoiala „metaforelor gazetăreşti”, poetul constată că strada murdară, zăpezile „ruginite”, dorinţa de a iubi ş.c.l. se retrag în spatele unor fraze frumoase, dezvăluind „un arabesc al aiurelii”. „Bufon blazat”, zicea A. Ţurcanu, personajul liric duce o existenţă plată, înnecată în cenuşiul cotidian: „încerc să zbor, dar cerul e incert”. Confruntarea (dură) cu realitatea consfinţeşte sentinţa: fatalitatea eşecului şi lacoma gură a neantului îl pândesc. Poetul, un posibil continuator al lui Esinencu, se revoltă îmbrăţişând (salvator?) negaţia infinită.