Filosofia românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea va marca prin operele lui Vasile Conta începutul manifestării sale sistematice. Efectul maturizării intervenite în cultura română modernă, obţinut prin strădaniile celor care timp de aproape trei secole contribuiseră la asimilarea valorilor europene în lucrări ce demonstrau originalitatea spiritului românesc, se resimţea şi pe tărâmul creaţiei filosofice.
Vasile Conta, considerat făuritorul primului sistem filosofic românesc, s-a născut la 15 noiembrie 1845 la Ghindăoani, ţinutul Neamţ. Tatăl său, Grigore, a fost pe rând negustor, institutor şi preot. Mama sa, Maria, va fi zugrăvită de filosof ca o fire pioasă şi visătoare care şi-a crescut copiii în iubire şi cu frică de Dumnezeu. Vasile Conta îşi face studiile primare la Târgu–Neamţ, unde va fi coleg cu Ion Creangă, iar liceul la Academia Mihăileană din Iaşi, unde va lua bacalaureatul în 1868. În acelaşi an, se înscrie la Facultatea de Drept din Iaşi. În 1869 obţine o bursă din partea „Societăţii pentru încurajarea junimii române la învăţătură” („Pogor–Fătu”) şi urmează cursurile Institului de comerţ din Anvers (Belgia), pe care le încheie în 1871. În 1872 obţine titlul de doctor în drept al Universităţii din Bruxelles.  Întors în ţară, Vasile Conta va practica avocatura şi va obţine, prin concurs, Catedra de drept civil a Universităţii din Iaşi. Deşi împrejurările îl conduseseră către studii comerciale şi de drept şi spre o carieră didactică în învăţământul superior în ramura dreptului, Vasile Conta va da curs înclinaţiilor sale spre filosofie, de care era preocupat încă din anii de liceu (susţinuse chiar şi o conferinţă intitulată Despre fatalism).
În perioada studiilor în străinătate luase contact cu operele unor gânditori ca Spencer, Darwin, Tylor, Buckle, J. St. Mill, Macaulay, A. Comte şi cu ideile lui L. Büchner, K. Vogt şi J. Moleschott, îmbrăţişând evoluţionismul şi materialismul. La acea vreme, Titu Maiorescu manifesta serioase rezerve faţă de posibilitatea creaţiei filosofice româneşti originale,  îndemnând mai degrabă la acumulări şi asimilări temeinice din filosofia europeană. Vasile Conta va adera la societatea Junimea, care avea ca preşedinte pe V. Pogor, cel care îi facilitase bursa de studii în Belgia.
Pasionat de studiu şi ducând o viaţă retrasă, Conta va lua totuşi parte la şedinţele Junimii, care asigurau un climat propice creaţiei autentice, reunind prestigioase şi influente personalităţi ale culturii româneşti din acea perioadă.
În Convorbiri literare, revista societăţii, V. Conta va publica principalele sale lucrări filosofice: Teoria fatalismului (sept. 1875 – mart. 1876); Teoria ondulaţiunii universale (iunie 1876 – noiembrie 1877); Încercări de metafizică (aprilie, august, octombrie 1879).
Având convingeri filosofice şi politice destul de diferite faţă de orientarea oficială a Junimii, filosoful va găsi însă printre ideile junimiştilor destule convergenţe privind mai ales preţuirea evoluţionismului şi a pozitivismului în ştiinţe (Spencer, Buckle, Comte) şi receptivitatea faţă de filosofie, în general. Creangă, Xenopol, foşti colegi de şcoală şi Eminescu  (va fi entuziasmat de Teoria fatalismului), vor fi sprijin permanent pentru filosoful Conta.
Activitatea politică a lui Vasile Conta va înregistra puţine, dar semnificative episoade, ce vor stârni şi destule controverse. În anii petrecuţi în Belgia, el condusese o organizaţie studenţească ce îşi manifesta sprijinul pentru Comuna din Paris (1871) şi aderase la Internaţionala I-a. În ţară, împreună cu Xenopol, va trece în rândurile Partidului Liberal, condus de Ion Brătianu (1879). În acelaşi an va fi ales deputat, iar la 20 iulie 1880 va deveni ministru al Instrucţiunii Publice şi Cultelor, calitate în care va propune un proiect de reformă privind instrucţia şi educaţia. Prevăzând măsuri îndrăzneţe pentru contextul economic, social, politic şi cultural al României acelei epoci, printre care: accentul pus pe învăţământul profesional, agricol, industrial, economic; scoaterea religiei din liceele de băieţi; înfiinţarea de licee pentru fete şi dreptul acestora de a urma studii universitare; taxe şcolare pentru învăţământul secundar; mărirea normei de predare şi un examen de capacitate mai sever pentru profesori, un sistem de sancţiuni aspre pentru cei care încălcau respectivele prevederi etc., proiectul de lege nu va fi sprijinit de primul-ministrul Ion Brătianu şi de liberali, fiind respins în Parlament. La 10 aprilie 1881, Vasile Conta va trebui să demisioneze din funcţia de ministru, fiind ulterior numit membru al Curţii de Casaţie.
Boala lui se agravează. Suferea de tuberculoză încă din anii studenţiei, ceea ce îl silise la mai multe sejururi în Italia  (în 1871, 1874 şi 1881). Vasile Conta moare la 21 aprilie 1882 la numai 37 de ani. Corpul său a fost transportat de la Bucureşti la Iaşi, unde a fost înmormântat cu onoruri naţionale. Moartea prematură a văduvit cultura şi filosofia română de un mare talent în plină înflorire care nu şi-a văzut îndeplinită ultima dorinţă, de a termina redactarea Bazelor metafizicii, pe care o avea în lucru.
Operele sale filosofice principale, publicate în timpul vieţii sau postum, au apărut atât în româneşte cât şi în franceză, mai toate bucurându-se de prefeţe sau recenzii elogioase ale unor mari gânditori români şi străini.
Astfel, Teoria fatalismului, apărută în româneşte în anii 1875-1876, va fi tradusă în limba franceză de D. Rosetti-Tescanu, cu o prefaţă de L. Büchner, va apărea la Paris în 1895; Originea speciilor, apărută în Convorbiri literare în anul 1877, va fi tipărită în limba franceză în 1888, la Iaşi; Încercări de metafizică (1879) va apărea şi în franceză, la Bruxelles, în 1880 cu titlul Introduction a la Métaphysique. Postum vor apărea: Bazele metafizicii (în limba franceză, în traducerea lui D. Rosetti-Tescanu cu titlul Les fondaments de la métaphysique, Paris, 1890); Întâiele principii care alcătuiesc lumea (în limba franceză cu titlul Premiers principes composant le monde, 1888, Iaşi) ş. a.
Prima ediţie a operelor complete ale lui Vasile Conta apare în 1914, coordonată de Octav Minar, la editura C. Sfetea, Bucureşti, şi cuprinde, pe lângă operele menţionate, scrisori, acte şi manuscrise inedite (poezii, cugetări, discursuri parlamentare, articole politice, studii juridice, proiecte de lege şi regulamente, însemnări, note explicative). Sunt publicate, în această ediţie, scrisorile primite de Vasile Conta de la L. Büchner. Ch. Darwin, E. Haeckel, O. Liebmann, E. Tylor, E. Zeller, H. Ulvici, E. Reich, J. Lubbock, B. Müller, N. Morisson, H. Delboeuf, Eltlruh.
Între ediţiile operelor filosofice ale lui Vasile Conta se numără: Opere filosofice (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1922, ediţie îngrijită de Nicolae Petrescu); Opere filosofice (ediţie îngrijită de N. Gogoneaţă, Editura Academiei, 1967); Scrieri filosofice alese (ediţie îngrijită de Nicolae Gogoneaţă, Editura Minerva, Bucureşti, 1975) ş.a.
Lucrările lui V. Conta au fost recenzate de numeroase reviste străine de prestigiu printre care: Revue Philosophique, La Critique Philosophique, La Revue de Belgique, Athaeneum, Menschentum, Journal d’Hygiene ş.a. De o mare atenţie se vor bucura în ţară operele filosofului român din partea lui Mihai Eminescu, Iacob Negruzzi, I. Nădejde etc. care vor puncta elogios realizările lui V. Conta nu numai în filosofie, dar şi în conferinţe publice, articole şi discursuri parlamentare.
Filosofia lui Vasile Conta are caracter de sistemicitate şi originalitate, contribuind la dezvoltarea gândirii materialiste europene. Ea reprezintă o sinteză a descoperirilor din ştiinţele naturii, psihofiziologie, economie politică şi statistică, din secolul al XIX-lea, reuşind o teorie generală a evoluţiei, numită de filosof „teoria ondulaţiunii universale“. Sesizând lacunele materialismului european din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, filosoful român abordează din perspectivă materialist-evoluţionistă şi fenomenele  psihice, sociale şi cultural-spirituale pe care încearcă să le explice în cadrul unui determinism riguros şi universal pe care, impropriu, îl denumeşte fatalism. Prin soluţiile date unor probleme de ontologie generală şi gnoseologie el realizează implicit şi o viziune axiologică asupra omului şi societăţii, pornind de la ideea evoluţiei materiei într-o ierarhie a formelor de existenţă şi de mişcare, de la inferior la superior.
De la prima sa lucrare, Teoria fatalismului, până la Întâile principii care alcătuiesc lumea, Vasile Conta a încercat să argumenteze unitatea materială a lumii, printr-o expunere logică a categoriilor filosofice. Astfel, el susţine că „în lume nu există decât Materie care se mişcă şi se metamorfozează până la infinit în spaţiu şi în timp, ascultând în toate mişcările şi metamorfozele sale de legi fatale”.
Influenţat vădit de materialiştii antici (Leucip, Democrit) care susţineau patru principii de constituire a universului: vidul, atomii, mişcarea şi necesitatea, gânditorul român adaugă încă două: spaţiul şi timpul. Despre materie, el afirmă că este veşnică, infinită, necreată, argumentând cu date din fizică, astronomie, chimie, biologie. Deşi este unică, materia cunoaşte o infinitate a formelor de manifestare, o diversitate infinită, pe care o explică prin „ipoteza unităţilor relative de alcătuire a materiei”. În mare, aceasta se reduce la teoria atomistă a lui Democrit, cu adaosul lui V. Conta că şi atomul este divizibil. Atomul nu este decât fenomen alcătuit din cele şase principii: „Aceste şase principii sunt calităţi ireductibile şi universale ale lumii întregi, pentru că nu există un singur atom care să nu conţină decât: spaţiu, timp, vid, materie şi mişcare, executate după legi necesare“. Fenomenele (corpurile) îşi schimbă necontenit structura şi însuşirile, datorită mişcării. Orice mişcare naşte la rândul ei altă mişcare. Orice fenomen (corp) este de fapt „unitate relativă de compoziţie a materiei”. Orice mişcare a unei unităţi de compoziţie influenţează mişcările altei unităţi de compoziţie. Orice unitate de compoziţie (corp) are tendinţa de a asimila celelalte corpuri: „Orice corp tinde să-şi asimileze restul corpurilor, transmiţându-i propria sa mişcare, atât cea exterioară, cât şi cea interioară”.
Asimilaţia este deci universală, acţionând cu puterea unei legi obiective şi universale, având drept rezultat că „orice corp fizic face parte dintr-un corp mai mare, având în alcătuirea lui corpuri mai mici”. Ideea conexiunii universale, susţinută de aproape toţi materialiştii moderni, transpare cu claritate în această teză a filosofiei lui Conta.
De asemenea, teoria maxwelliană asupra câmpului electromagnetic şi a dublei naturi a fotonului, corpuscul şi undă, poate fi recunoscută în concepţia filosofului român despre materie şi energie sau „forţă”, cum o va denumi el. Pentru a doua jumătate a secolului al XIX-lea respectiva teorie constituie vârful cuceririlor din fizică, chiar dacă, ulterior, în secolul al XX-lea, prin M. Planck, A. Einstein, N. Bohr, L. de Broglie, W. Heisenberg, P. Dirac, M. Born ş.a. se va elabora mecanica cuantică, ce va folosi alte principii fizice, exprimate într-un limbaj matematic adecvat.
Limitele mecaniciste ale fizicii timpului se vor regăsi şi în materialismul susţinut de Conta, deoarece constituirea „unităţilor” de materie sau a fenomenelor corespunzătoare este concepută doar ca acumulare (cantitativă).
Această acumulare se află, în privinţa formelor sale într-o infinită metamorfozare datorată mişcării, care nu are început, existând în unitate absolută cu materia. Concepţia respectivă combate ideea unui început al mişcării materiei, specifică atomismului antic, teoriei lui Aristotel şi materialismului mecanicist, dar are neajunsul de a fi substanţialistă (cantitativistă), căci, sublinia V. Conta, „întodeauna mişcarea a existat în aceeaşi totală cantitate ca şi cea a materiei”.
Filosoful român va sublinia caracterul absolut al mişcării şi pe cel relativ al repaosului. El înţelege însă izvorul mişcării universale în influenţa corpurilor (unităţilor de materie) unele asupra altora, deci exterior. Chiar dacă vorbeşte şi de o mişcare interioară a corpurilor, Conta nu o explică prin ideea contradicţiei, susţinută încă din antichitate de dialectica lui Heraclit, ci tot prin influenţă a unor părţi asupra altora.
Acest specific al materialismului susţinut de L. Büchner, K. Vogt, J. Moleschoot etc. se va regăsi şi în concepţia lui Vasile Conta despre fenomenele psihice. El recunoaşte legătura dintre materie şi conştiinţă, dintre creier şi psihic şi consideră chiar împotriva materialismului vulgar, că „sufletul nu este o secreţiune, ci este o funcţiune”, dar identifică „funcţia” cu „forţa” (mişcarea), concepută mecanicist: „Sufletul nu e altceva decât proprietatea creierilor; cu alte cuvinte, nu este decât o nouă formă a forţei corespunzând la o nouă formă a materiei”. De fapt, fenomenele psihice sunt asimilate cu „jocul forţelor mecanice, fizice şi fiziologice”.
Deoarece există o diversitate a formelor materiei, există, corespunzător lor, o diversitate a formelor de mişcare (forţă). Conta apreciază că există: „a) puteri fizice; b) puteri chimice; c) puteri biologice; d) puteri sociologice etc.”,8 organizate într-o ierarhie de la inferior la superior.
Formele materiei pot fi clasificate, totuşi, în două mari categorii: 1. evolutive (care de la apariţie: a) se dezvoltă continuu; b) ating un punct culminant, după care c) descresc până la dispariţie) şi 2. forme neevolutive (prin care înţelege, ca şi Spencer, mişcările ritmice, vibraţiile).
Formele evolutive se produc conform „legii ondulaţiunii universale”. Mişcarea evolutivă seamănă cu o undă, care are un punct de început, o traiectorie ascendentă, un punct de maxim, apoi o traiectorie descendentă şi un punct de dispariţie, de transformare în altceva (în altă undă).                                                 
Orice undă are o structură, cuprinzând alte unde de lungimi mai mici, şi se integrează într-o undă de lungime mai mare, la infinit. (Exemple de forme evolutive: animalele, plantele, planetele etc.)
Formele neevolutive nu cunosc traiectoria ascendentă. Începutul lor este brusc şi de intensitate maximă, urmând doar să descrească în intensitate până la dispariţie. Ele nu se supun „legii ondulaţiunii universale”.
Schimbările formei materiei sunt permanente şi trecătoare, datorită luptei şi echilibrului dintre forţe. Durata de existenţă a diferitelor forme este diferită, căci „durata atârnă de întinderea forţelor, a căror luptă şi echilibru dau loc la formarea şi la stingerea formei respective”. Forţele se cuprind unele pe altele, una mai mică fiind cuprinsă de una mai mare, la infinit: „De exemplu, fiinţa organică este o formă trecătoare care nu e decât un mic accident în viaţa Pământului, formaţiunea şi dispariţia acestuia este, la rândul său, un accident cuprins în forma sistemului solar; existenţa acestui sistem este o luptă şi un echilibru de un mic moment în viaţa şi forma nebuloasei stelare în care trăim; şi aşa mai departe”.
Formele evolutive iau naştere atunci când „un echilibru principal (care absoarbe mai toată cantitatea forţelor aflate în luptă) s-a stabilit între forţe, în virtutea cărora forma respectivă există”.
Echilibrul este doar relativ, datorită existenţei, pe lângă lupta principală a forţelor, a unor lupte secundare, care implică realizarea echilibrului absolut, ba duc chiar la ruinarea echilibrului existent, declanşând realizarea altui echilibru, la infinit.
Formele neevolutive există în cadrul celor evolutive numai în măsura şi atâta timp cât corespund existenţei formei evolutive care parcurge drumul undei. Tot acest proces este evolutiv şi supus „legii ondulaţiunii universale”.
Fiecare fenomen în parte are caracter legic, inclusiv fenomenele psihologice şi istorice: „Toate fenomenele din lume, fie ele fizice, morale sau intelectuale, sunt regulate după legi fizice şi naturale”.
Filosoful român se opunea astfel indeterminismului psihologic şi istoric, argumentând cu date din anatomia comparată, psiho-fiziologie, psihologie, statistică şi istorie etc. El explică în spirit evoluţionist, determinist, viaţa socială, gândirea, ideile religioase, ştiinţifice, artistice, filozofice etc.
Sub influenţa concepţiei lui Buckle în privinţa legităţii în viaţa socială, Vasile Conta arată că orice naţiune este rezultatul acţiunii unor factori extrem de diverşi (natura, solul, clima etc.) care constituie mediul. Faptele istorice au o succesiune conform „legilor fatalităţii” (determinismului). Explicaţia sa are un puternic accent biologizant. În legătură cu folosirea termenului „fatalism”, pe care i-a reproşat-o, printre alţii, Eltbruh, V. Conta îi va nuanţa sensul de la lege necesară şi „fizică”, cum apare în Teoria fatalismului, până la „raport aproximativ”, în Întâile principii care alcătuiesc lumea: „o lege naturală niciodată nu reprezintă decât un raport aproximativ”.
Filosoful român clasifică legile în: a) legi mecanice, fizice şi chimice ; b) legi biologice propriu-zise ; c) legi psihologice ; d) legi sociologice.
Prin ansamblul operei sale, Conta depăşeşte limitele materialismului şi determinismului mecanicist ale secolului al XVIII-lea, contribuind din plin la dezvoltarea unui adevărat spirit ştiinţific ce va pătrunde tot mai hotărât în gândirea românească, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
Vasile Conta s-a dovedit şi un adevărat patriot, iubitor şi promotor al istoriei naţionale, fiind, de asemenea, preocupat de domenii precum sociologia, etica, estetica, pedagogia.