Urmăresc de o vreme evoluţia poeziei lui Adrian Voica şi mă bucur pe de o parte de frumuseţile cuvântului românesc şi pe de altă parte de măiestria bijutierului care ştie să aleagă boaba de metal preţios din cuvântul de fiecare zi. Şi, cu toate că este autor al câtorva cărţi de distihuri, pe care le-am citit şi chiar am scris despre două dintre ele, Adrian Voica m-a surprins şi mai plăcut cu volumul MIGRAŢII. DESPRE CUVÂNT, Iaşi, Ed. Vasiliana, 2011. Prin Prefaţa în versuri: De câte ori în graţii îi pătrund Mă ispiteşte setea de rotund (p. 7), ni se dezvăluie setea de perfecţiune. Şi tot în Prefaţă este definit Distihul ca unitate a creaţiei poetice: Distihul e un satelit/Al spiritului infinit, dar e şi/O voce siderală/În stropul de cerneală (p. 11)
Poetul îşi structurează volumul în patru cicluri: Rătăcit printre cuvinte; Neliniştit; Poker cu timpul; Şotron liric.
Simbolic şi surprinzător este titlul Rătăcit printre cuvinte pe care autorul îl pune în deschiderea celui mai mare grupaj de distihuri. Simbolic pentru că te face să vezi cuvintele – pădure, mulţimea de arbori – cuvinte în mijlocul cărora te afli mereu şi printre care poetul e decis să-şi taie cale spre undeva. De obicei, dorinţa oricărui poet este să ajungă pe ţărmul sau chiar în inima veşniciei. Dar nu întotdeauna direcţia spre care se îndreaptă îl va duce la ţinta visată. De aceea au loc mereu întoarceri în punctul zero de unde se va croi o nouă cale, care şi ea poate duce într-o direcţie nedorită. Şi începe jocul mersului pe loc, zbucium marcat de bariere imposibil de trecut. Creaţia poetului este de cele mai multe ori o zbatere în sine, val care se mistuie într-un foc plăpând, lipsit de perspective. Foarte rar, călătorul rătăcit printre cuvinte intuieşte de la început orizontul spre care vrea şi poate să meargă. Pentru a ieşi dintr-un teritoriu plin de izvoare cu apă moartă, poetul trebuie să pătrundă mai întâti în lumea de farmec şi de taină a cuvântului. Pentru că tocmai aici se găseşte cheia cu care vor fi deschise porţile marii poezii.