Şerban Foarţă îl numeşte şi argumentum Veteris Karamazovi, însă, pînă la a-l întoarce pe toate feţele ori a-l examina sub toate cusăturile, cale lungă-i şi musai începe-vom de foarte departe, tocmai ca să nu facem economie de târcoale preliminare; de foarte departe, dară, chiar dinspre vexaţiunile ce le suferea Părintele Calciu în ultima sa detenţie politică aiudană, unde-l expediase Tovul Nekulay Ceauşinul pentru că îndrăznise să condamne, şi din înălţimea amvonului, demoliţiile de besearici orodoacse bucureştene, totodată îndemnînd iuventutea Facultăţii de Teologhie la rezistenţă nonviolentă.
 Acolo, la Aiud Bis, printre numeroasele brimade securiticeşti, caraliii, galonaţi sau nu, uzitau, în scop de hărţuire psihologică, şi recursul metodic la blasfemii extrase din Călăuza tânărului ateist, mai cu seamă de Sfintele Paşti, când, în celulă, ca preot (fie şi caterisit, sub presiune guvernamentală, de subalternii poltroni ai Patriarhalului Pre-Teoctistic), ţinea să slujească Dumnezeiasca Liturghie, uneori în prezenţa co-deţinuţilor, de drept comun aceştia, puşi să-i amărască în fel şi chip vieţuirea penitenciară. În atare context, prin urmare, sculele mârşave ale Bolşeviciului Ceauşiot îl provocau cu întrebări, extrase parcă din cursul universitar de ateism scientific iaşiot al bezbojnicilor Constantin Elioae şi Mihai Nistor, de genul: «A înviat Hristos? Zău? Dar de unde ştii? Ai asistat mata însuţi, personalmente, la măreţul eveniment? Dacă nu, atunci cum de poţi crede în asemenea năzdrăvănii?»