Mă va fi pălit, spre sfârşitul lunii trecute (poate chiar de Halloween), o viroză straşnică. De-abia făcui faţă măruntelor obligaţii casnice, precum pubelizarea gunoiului şi vizita ritualică la socri, încât nu fui capace să mă concentrez îndestul asupra primelor patru întrebări dintr-un chestionar paradigmatic al pixuanţilor cu deontologie la purtător, umblându-mi prin cap doar pasagii din corespondenţa lui Albert Camus cu Jean Grenier (i.e. autorul Eseului asupra spiritului de ortodoxie, repercutat niţeluş în camil-petrescienele Teze şi antiteze)… pe tema degajării scriitorului. Sau întâmplări, bariolate, cu doamna Marina Ionescu-Muresanu, ce mă somase, înainte de l980, ca secretară a B.O.B, să îmbrăţişez – iute, repede + degrabă – Pecereaua, pe motiv că … aveam numeroase lecturi în doctrina sartriană a angajării politice a intelectualilor din societăţile liberal-capitaliste. Or, la data aceea, România nu era liberal-capitalistă şi, cu excepţia fostului meu coleg de an Sandu Dobrescu, autor al unei cărţi polemice despre rolul lui Gherea în criticismul autohton, eram cu toţii maiorescofili, defensori ai autonomiei esteticului, amici cu Petru Creţia şi admiratori ai Norilor săi, lectori harnici ai Şcolii Târgoviştene, înainte de a glisa imperceptibil spre e(ste)tica ierunco-lovinesciană şi implicaţiile ei: fentarea cenzurii ceauşiene prin strecurarea de «şopârle» în textulele noastre, recursul la «ketman» şi la numeroase alte deghizări pixuale. Iar la întrebarea provocatorilor dacă suntem cumva anticomunişti răspundeam povestindu-le, încă odată şi încă o dată (cum de altfel procedăm şi azi), istorieta cu manifestarea neautorizată a unor sovietofili dintr-o ţară apuseană, când intervine, forţoasă, poliţia şi operează cîteva ridicări de manifestanţi mai agitaţi, unul dintre aceştia apucându-se imediat să protesteze împotriva samavolniciei: «Greşeală, greşeală, domnilor! Eu sunt anticomunist!» Doar că miliţiotul intervenient îi răspundea ceva de genul: «Nu ne interesează, nene, ce fel de comunist sunteţi!»