DOAMNA PARADIGMEANU: Amici valachici  ac dilectissimi, quo vadimus (et quo vadit Vadim)? Cum definiţi noţiunea de patrimoniu cultural? Ce dimensiuni implică abordarea acestui argument, astăzi, la noi… în contextul iminentei treceri de la lei la euroi?
MAGISTRUL ILOCUTOR  DIN TIMIŞOARA: Cum stibiului îi zicem şi-antimoniu, un patrimoniu (să fiu pus la colţ dacă greşesc!) e şi un matrimoniu, iar matrimoniu-nseamnă şi divorţ; divorţ a l’amiable, nu cu tunul şi martori numeroşi ca nişte oşti, ci paşnic, – cum de una sau de unul în care, vai, nu te mai recunoşti. În rest, un patrimoniu nu-i muzeul unor figuri de ceară sau statui de piatră-n care-ncremeneşte zeul, ajuns, cu vremea, zeul nimănui.
DOMNUL SINTAGMESCU:  Până la urmă, tot învârtindu-ne în jurul cozii naţionale fără prea mare folos, vom circumscrie, sumar şi grăbit, patrimoniul cultural: mai mult auscultând etimoane decât răsfoind cerceturile docte ale unor antropologi de serviciu, prea puţin lévi-straussieni ori visând în marginea unor definiţii de dicţionar enciclopedic. Este dumnealui, dară, o zestre primită, fireşte, de la antecesori,  aceşti  patres, o comoară  remisă nouă de moşi, un legat al strămoşilor, o moştenire de la străbuni – indiferent unde se originează aceştia (la Râm sau la Krâm) ori cum îşi vor fi procurat bunurile… materiale + simbolice. Iar tot ce ne-au transmis dânşii,  –  de la idiomul în care ne exprimăm victoriile, puţine, şi eşecurile, numeroase, până la bucătăria cu puternice împrumuturi balcanice, slave, maghiare + nemţeşti –  noi valorizăm culturalmente, reciclăm, dăruim, ducem înainte, îmbogăţim prin tot soiul de mijloace, nu totdeauna licite sau transparente, apropriind iremediabil  sau denegând  (precum ciorba de burtă, bacşişul  sau cumetrialitatea) din vârful buzelor.