Am glăsuit în altă parte, poate chiar în portretul neo-academicios ce-l voi fi însăilat lui Sandu Muşina prin ediţia secundă din La Cafeneaua hermeneutică, privitor la dezavantagiile intelectualilor optzecişti – arădani, orădieni, timişoreni, craioveni, bucureşteni, clujeni ori braşovezi – sosiţi în câmpul Universităţii, Cercetării şi Doctoranturii cu remarcabilă întârziere, însă cu forţe proaspete, energie îmbielşugată, experienţă policromă a existenţei, scriiturii, navetei sordide şi slujbei precare, dornici să regenereze preanecinstitul câmp, unde, normalerweise, din Evul de Mijloc, gândirostivieţuiesc, ele, comunităţile de magiştri & învăţăcei… şi scientiarum quasi cursores lampada tradunt, până şi în viziunea înalt parodică, voit postmodernizantă, a romanelor lui David Lodge, de seamă dătătoare pentru zona nord-atlantică a societăţilor deschise, că pe Bourdieu şi al său Homo academicus nu-l mai punem la socoteală. Momentan. Fiindcă momentan nu ne interesează prea mult prin ce peripeţii a trecut indestructibila libido sciendi sub regimurile marxiene, nici cât de refractară la creativitate ori conservatoare va fi fost instituţia învăţământului superior până pe la jumătatea veacului trecut, faţă de avangărzile literare şi căutările scriitoriceşti. S-or ocupa de asta alţii, mai docţi decât mine, trecuţi prin campusurile californiene ori echipaţi cu suvenirul agitaţiunilor din mai 1968.