Contradicţiile apar, de fiecare dată, în funcţie de moda zilei. Cu câteva decenii în urmă, Freud şi Marx erau făcuţi răspunzători de „revoluţiile” anilor ’68; mai nou, societatea de tip american îl acuza pe părintele psihanalizei că n-a fost în stare să rezolve (toate!) problemele „sufletelor distorsionate”. Naziştii l-au acuzat de a fi fost promotorul unei „ştiinţe evreieşti” (şi i-au ars cărţile în piaţă), Biserica Catolică a considerat gândirea lui o „ştiinţă obscenă”, iar comuniştii au numit-o „ştiinţa burgheză”. În acest context, polemica se afla în plină desfăşurare. S-au scris mai multe volume care ar merita titlul de „cartea neagră” 1) a psihanalizei. Freud însuşi era conştient că în operele sale se aflau toate elementele pentru viitoarele contestări ce urmau să se aducă psihanalizei. 2)
Psihanaliza şi bolile epocii. E, de altfel, cunoscut că psihanaliza îşi modifică atitudinea şi metodele în funcţie de necesităţile epocii, de problemele momentului. Pentru că se schimbă şi pacienţii. În 1921, Freud vorbea despre „pulsiunea mortii”, nu atât din cauza dificultăţilor întâlnite în tratamentul anumitor boli, cât, mai ales, datorită ambientului istoric. Societatea trecea prin mari schimbări, specifice sfârşitului Primului Război Mondial. Psihanaliza s-a născut într-un moment de maxima criză şi se voia un răspuns sau măcar indicatoare a unui sens al acestei crize. Astăzi, societatea cunoaşte alte forme de deranjamente mentale, fiind marcată, mai ales, de o teribilă accelerare a timpilor. După Le Goff, modernitatea se afla mereu „pe buza prăpastiei prezentului”.