De câte ori se vorbeşte despre vechimea Piteştiului, de îndată se evocă actul de danie emis de Mircea cel Bătrân, la 20 mai 1338, în care se pomeneşte de o ,,moară în hotarul Piteştilor”. În schimb, cu toate că organizarea taberelor de sculptură are legitimare istorică în Argeş, mai mult decât în altă parte, lucrul a fost până acum ignorat. Începuturile sculpturii figurative româneşti – gisantul lui Radu I (sec. al XIV-lea), lespedea de mormânt a lui Radu de la Afumaţi (1529), precum şi piatra de mormânt a boierului Albu ot Goleşti (m. 1576) – se află la Curtea de Argeş şi Vieroşi. Modeste sub raport artistic, dacă sunt raportate la ceasul european – Renaşterea se consumase de multicel în Italia, iar Michelangelo, reprezentantul său cel mai strălucit în sculptură, murise de zece ani în momentul când un cioplitor autohton tăia stângaci în piatră silueta lui Albu ot Goleşti de la Vieroşi –, cele trei lespezi sunt, totuşi actul, de naştere al sculpturii româneşti. Patru sute de ani mai târziu, din neamul acestor modeşti mânuitori de daltă, tăietori în piatră sau cioplitori în lemn, s-a săltat Constantin Brâncuşi, vârful sculpturii moderne, cel mai modern dintre contemporanii lui, contemporanii noştri şi contemporanii viitorimii.
Patronul spiritual-artistic al taberei de sculptură de la Piteşti şi fondatorul ei, Gheorghe Iliescu-Călineşti, se trage din aceeaşi stirpe de cioplitori şi mânuitori de daltă, stră-strănepot al sculptorilor de la Argeş şi moştenitor spiritual-artistic al lui Brâncuşi de la care s-a revendicat întotdeauna cu mândrie şi respect. Bărbat cu traiectorie rectilinie în viaţă şi în meseria de sculptor, Gh. Iliescu-Călineşti a făcut parte din acea rară categorie de artişti care nu şi-au târguit talentul şi n-au făcut compromisuri în perioada realismului socialist dejist sau ceauşist. Adevărat genius loci, Iliescu-Călineşti era profund legat de Piteşti, iar oraşul îi este dator moral acestui artist, printre altele, şi pentru substanţiala donaţie de sculpturi în lemn făcută Galeriei de Artă. Din păcate, gestul nu i-a fost preţuit cum se cuvine; din nepăsare ori din neglijenţă vinovată, două dintre lucrările sale realizate în lemn de esenţă moale au fost lăsate să se degradeze sub cerul liber până când de ele s-a ales putregaiul, iar o altă lucrare în piatră, Fata cu floarea, spartă în condiţii necunoscute, zace de ani buni chiar în spatele aceleiaşi Galeriei de Artă care se laudă cu lucrările lui. Lipseşte atât de puţin spre a fi restaurată lucrarea, două ştuţuri de titan, puţină zeamă de ciment şi niscaiva bunăvoinţă. Ori poate mai degrabă respect…
Oricât de generos ar fi fost proiectul realizării unei tabere internaţionale de sculptură la Piteşti, fără concursul unui edil receptiv la idee, sensibil la artă şi bun gospodar, care să dorească să scoată urbea din cenuşiul anonimatului estetic, aşa cum arăta Piteştiul imediat după ’89, nu s-ar fi putut face nimic. Acea persoană capabilă să răspundă acestor cerinţe şi dornică să remodeleze faţa oraşului, gata să-i fie partener de idee şi entuziasm sculptorului, a fost primarul municipiului Piteşti, Tudor Pendiuc. Pe de o parte, Iliescu-Călineşti a reuşit să antreneze sculptorii într-un proiect care, după colapsul fenomenului Măgura, părea himeric, iar de cealaltă, Tudor Pendiuc a căutat resursele financiare acestei întreprinderi deloc simple şi deloc ieftine şi a îmboldit aparatul administrativ să le rezolve.
Din păcate, după întâia ediţie a taberei de sculptură, cea din 2001, înainte să apuce să-şi vadă materializat proiectul unui impozant monument de 30 de metri înălţime, intitulat sugestiv Nodul generaţiilor, care ar fi urmat să fie amplasat în capul de perspectivă a Căii Eroilor, lui Iliescu-Călineşti i-a luat Dumnezeu dalta din mână: ,,Ajungă-ţi cât ai trudit, acu’ hodină-te!” Drept urmare, întreaga responsabilitate a continuării programului taberelor de sculptură i-a revenit primarului Tudor Pendiuc care, spre cinstea domniei sale, şi-a onorat promisiunea făcută sculptorului. Astfel că, an de an, în luna iulie, liniştea Parcului ªtrand al oraşului este tulburată de zgomotul frezelor şi de muşcătura dălţilor. Sculpturile realizate cu aceste ocazii sunt apoi amplasate în diferite parcuri ale municipiului, pe spaţiile verzi cu care albul marmurei face un contrast tonic. Pe nesimţite, în doar cinci ani, datorită acestor sculpturi, dintr-un oraş oarecare, lipsit de personalitate şi tern sub aspect estetico-urbanistic, Piteştiul a devenit un oraş-grădină presărat cu monumente în cele mai diverse stiluri.
Cu ocazia simpozionului din 28 iulie a.c., dedicat memoriei sculptorului Gh. Iliescu-Călineşti, organizat de Centrul Cultural sub îndrumarea d-lui Jean Dumitraşcu, unul din cei trei organizatori ai taberei de sculptură de anul acesta şi care a dus greul ei, a fost proiectat filmul Piteşti, epoca marmurei, documentar realizat cu îndeajuns talent şi multă transpiraţie de Epaminonda Temistocle. Într-un montaj inteligent, filmul prezintă toate cele şase ediţii ale evenimentului artistic, cu imagini care-i cuprind deopotrivă pe sculptori şi operele lor.
Tematica taberei de anul acesta a fost laleaua, floare ajunsă, prin ciudate ocoluri în timp, simbolul municipiului Piteşti şi căreia, anul viitor, îi va fi dedicată ce-a de-a XXX-a ediţie a Simfoniei lalelelor. Motivul floral, puţin obişnuit pentru sculptura în ronde-bosse, i-a făcut pe unii să ridice sprâncenele a mirare căci, prin tradiţie, elementul vegetal e propice mai degrabă artelor decorative decât imperiului volumelor, aşa cum este cazul sculpturii. Se poate vedea acest lucru în patria mumă a lalelei, Turcia, unde silueta ei graţioasă împodobeşte stucaturile ori lintourile tăiate în marmură din palatele sultanilor, iar policromia ei explozivă ţâşneşte pe ceramica din Iznik sau în delicate miniaturi.
Laleaua a fost adusă în Europa din Asia Mică de către germani în secolul al XVI-lea, însă datorită lui Clusius a trecut curând în Ţările de Jos (actualul teritoriu al Belgiei şi Olandei). Foarte repede frumuseţea acestei flori între flori a declanşat pasiuni devastatoare, ajungându-se ca un bulb de lalea să fie plătit cu echivalentul greutăţii sale în aur, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea comerţul cu bulbi de lalea a declanşat, într-o singură zi!, un adevărat crah economic. Dacă pictorul Jan Steen s-a ruinat din cauza pasiunii sale nebuneşti pentru această floare, alţi artişti, mai cuminţi, s-au mulţumit s-o picteze. Aşa a fost cazul pictorilor flamanzi Gerard David, Jan Brueghel, zis ,,de catifea”, poreclă ce i s-a tras de la îndemânarea cu care reda materialitatea stofelor şi a florilor, Daniel Seghers, olandezul Jan Davidsz de Heem şi încă mulţi alţii.
Dacă motivul floral al lalelei a migrat din artele decorative în pictură, de ce nu s-ar încerca introducerea motivului ei şi în sculptură? În fond, de peste o sută de ani în artă nu mai există teme bătute în cuie şi nici soluţii rigide de rezolvare; toate barierele dintre arte au fost ridicate, transferurile şi originalitatea fiind la ordinea zilei. S-a încercat şi s-a reuşit. Căci dacă propunerea subiectului a mirat oarecum la început, în schimb lucrările de sculptură realizate pe această temă au fost premiate oficial, iar publicul prezent la vernisajul din 31 iulie a.c. i-a aplaudat pe artişti şi operele lor.
Tabăra de sculptură de anul acesta a fost o provocare pentru artişti de la un capăt la celălalt: răgazul de realizare al lucrărilor faţă de ediţiile anterioare, de o lună, a fost înjumătăţit; marmura pusă la dispoziţia sculptorilor a fost de o duritate peste aşteptări; tematica a dat bătăi de cap; şi, în fine, canicula şi-a jucat şi ea mendrele. Toate acestea au pus la încercare nu doar talentul şi imaginaţia artiştilor, ci şi resursele lor fizice. S-a lucrat până târziu în noapte, la lumina reflectoarelor şi,  cu toată dotarea de ultimă oră, frezele cedau una după alta, iar dălţile se toceau. Pe sculptori, dar şi pe organizatori, curgeau, egal, valuri de transpiraţie. Cu toate acestea, cu excepţia sculptorului turc Derviş Ergun, care, neobişnuit cu varietatea de marmură cristalină românească, nu a reuşit să se încadreze în răgazul acordat (dar Centrul Cultural a adus în ajutor un cioplitor de la Albeşti, Benone Bizon), ceilalţi cinci artişti şi-au predat la timp lucrările, fără să fi făcut din această cauză rabat artistic. Astfel că în ultima zi a lunii iulie s-a putut ţine, în prezenţa oficialităţilor, a primarului Tudor Pendiuc, a reprezentantului Centrului Cultural, care a fost şi de astă dată coordonatorul taberei – Jean Dumitraşcu –, a publicului în mijlocul căruia a fost invitată familia de sânge a sculptorului Iliescu-Călineşti şi cealaltă familie, cea a colegilor de breaslă ai sculptorilor, vernisajul expoziţiei de lucrări de sculptură realizate între 17 şi 31 iulie. Dincolo de varietatea titlurilor date lucrărilor – cu trimitere la tematică – ,,Baba with tulip” (Baba este o zeitate) a lui Emil Adamec (Cehia), ,,Tulip of Turkey” – opera artistului turc Derviş Ergun; ,,Puterea lalelei” – autor Radu Adrian (Bucureşti); ,,Laleaua frântă” – sculptură de George Dumitru (Ploieşti), ,,Capiteliu’’– autor Gheorghe Mureşan (Târgu-Mureş) şi ,,Germeni de lalea” – opera piteşteanului Marius Ivanovici, câştigată a fost arta. Soluţiile sculpturale, cum era şi firesc, au fost variate, trimiţând de la realitatea concretă spre sinteza abstracţiei.