E Gheorghe Grigurcu – citadinul Amarului Târg, aforisticianul, eseistul strălucit, poetul de cursă lungă al generaţiei şaizeciste, dar mai cu seamă criticul literar cel mai îndrăgit al Epocii Postaurite, lovinescianul, e(ste)ticianul, revizionistul sistematic al ierarhiilor culturale dejo-ceauşine, mereu în stare de graţie, mereu în erectilitate polemică de tip urban -, îi dânsul, credem noi, un fiu, spiritual desigur, al lui Michel de Montaigne. Aşa cel puţin îl percepem, tot recitindu-l, de o bună bucată de vreme. Ne vom întări dealtfel apofantica intervenţie, mai la vale, cu un excerpt din Thibaudet, relativ, dumnealui, la Sainte-Beuve. Până atunci să observăm…  

…în marginea asocierilor, amicale sau nu, că ele nu pot dura fără respectarea regulilor jocului liber consimţit, în păstrarea distanţei critice, al francheţei minimale, fără inhibiţii, frustrări ori invidii amare. Nişte oameni slobozi – din Belleville, Târgu Jiu, Iaşi, Focşani sau Cluj – se adună în hiperspaţiu, de se întâlnesc în preocupări, îşi construiesc un program intelectual comun, funcţie de afinităţi, gust, formaţie profesională, cultură a spiritului apropriată şi apropiată. Pe scurt, îşi duc la îndeplinire proiectele comune şi, în toată această vreme, se ţin la curent cu ce au de spus, ca băgare de seamă critică, unii altora. Când nu mai merge treaba, când etica minimală a întovărăşirii lor dă rateuri, se disociază tot prieteneşte de e posibil ori, măcar, lasă loc de bună ziua. Cam cum or procedat Paul Goma şi mai tânărul său aliat napocan Lászlo Alexandru după ce au convenit că între ei s-au ivit diferenţe prea mari de percepere social-politică a lui Norman Manea ori a buclucaşei «săptămâni roşii basarabene».  Pe urmă… se pot deda şi la polemici, vagamente cordiale, utile pentru a preciza delimitări sau spre a pregăti reconcilieri, contingente adeverindu-se viitorurile omeneşti.