Monumentalitatea paradigmei maniheice este, contrar uzualităţii mentalizatorilor specifici ai asemănării şi opoziţiei, atât încoronată cât şi uzurpată de bine cunoscuta „Judecata lui Harun al-Rashid” – transmaniheică, determinist – cauzală. Pe scurt, pentru a pune la încercare intuiţia unuia dintre viziri, învinuindu-l în fals, îi spune că va scăpa de butuc, dacă-n dimineaţa uneia din următoarele cincisprezece zile, cât i-ar mai da de trăit, îşi va anunţa temnicerul: Azi a hotărât stăpânul să mă descăpăţâneze.
  Fii viu şi cinstit – a consimţit măritul calif a doua zi, de cu zori; zi-mi, dar, cum ai socotit.
  Luminate calif, dacă nu mi-ai luat viaţa până-n seara cea de a paisprezecea, urmând numai ultima, cea de a cincisprezecea, vei socoti că-mi voi da lesne seama, în dimineaţa acesteia, că ea-mi este sorocul, rămânând numai patrusprezece de luat în seamă. Dacă şi-n asfinţitul celei de a treisprezecea… Etc. Cauzalizând invers, posibilă devine doar prima zi, dacă, aşa cum ţi-e fala, judeci drept, pentru ca strălucitul tău gând să cadă pe grumazul plecat al proastei şi nevrednicei mele căpăţâni.
Hăt, mai în urmă, intuiţia lui Faraon „visează” indeterminist, fiindcă egalitatea anilor de coşmar secetoşi cu cea a celor ploioşi enunţă prin alegorie legea parităţii extragerilor probabiliste – fiinţarea mentalizatorului fiind şi dovedită de puzderia zarurilor din morminte, a poveştilor despre prezicătorii succesiunii zilelor albe după cele negre – tot etc.
Precum aborigenul descoperit în dansurile ritualice ale antropologiei, nici computerul de ultimul ritm nu-i capabil să măsoare peste nota doi, (0,1), rezumând plictisul melodic al valsului despre zero, pentru a sugera a-spaţio-temporalitatea ca percepţie zero a infinitului şi eternităţii: ori nicio paradigmă, ca-n pre-mentalul (imanent) cainico-tautologic, ori totalitatea acestora.