Visul ielelor

Inspirat înălţată pe inima Severinului, mândreţea fântânii cinetice merită toată slava. Oraşul va fi altfel – spunea Constantin Lucaci – şi oamenii: veţi vedea! Cozeur fermecător altfel, în toiul lucrării devenea taciturn, adâncit în reflexele curburilor de inox, pe care musai îl învinsese pe genunchi, deja răzbăteau din palmele sale bătucite ritmurile şi măsurile, armoniile suprafeţelor şi volumelor, umbrele şi luminile visului sculptat în apă. Nevăzute, ielele strălucesc până la orbire; câţi au curajul să vadă idei? – încerca parcă stânjenit să-şi scuze temeritatea: geniul romantic este un mit; gândirea artistică, calculul aritmeticii ei trebuie profund stăpânit. Cum să mă explic? Dualismul mitului impune disocierea fiecărei dansatoare într-un cuplu de sine stătător, după cum Ielele pot fi şi bune şi rele. De ce, din inox? Simplu: mume ale ideilor, miturile nu pot să pălească. De ce, trei? Catrina, Zalina, Marina – fiicele lui Makedon, „fiul” tatălui ideilor, Arystot! Promite-mi că vei sta pe capul edililor să fie orbitor şlefuite, şi muzica dansului mereu s-o refaceţi; pentru ea nu există inox.
Cele trei mişcări principale i-au şi sugerat compozitorului severinean Ilie Vorvoreanu motivele muzicale trebuincioase; ba, mai mult, mi-a reamintit altă cerinţă – el smulgând-o din portativul care-l iluminase – cea a luminării împerecheate prin complementare, prevăzută de Lucaci.
Mai mult: ielele sunt descrise ca nişte fecioare zănatice, cu o mare putere de seducţie şi cu puteri magice, având aceleaşi atribute ca Nimfele, Naiadele, Dryadele, sau ca Sirenele. Ielele locuiesc în păduri sau în peşteri, în munţi, pe stânci sau pe maluri de ape, în bălării sau la răspântii, scăldându-se adesea în izvoare. Se crede despre ele că apar în special noaptea la lumina lunii, rotindu-se în horă, în locuri retrase (poiene silvestre, iazuri, maluri de râuri, răscruci sau chiar în vetre părăsite, dansând goale, numai cu sânii goi, cu părul despletit, mai rar cu vestmânt de zale, sau înfăşurate în valuri transparente şi cu clopoţei la picioare). Dansul lor specific este hora, locul pe care au dansat rămâne ars ca de foc, iarba nemaiputând creşte pe bătătura făcută, crengile copacilor rămânând veşnic chincite. Ielele apar uneori cu trup, alteori ca năluci imateriale, cu aspect iluzoriu de tinere femei vesele; de obicei, folklorul le reprezintă tinere şi frumoase, voluptoase şi seducătoare, nemuritoare, zburdalnice până la delir, vindicative şi rele, fără a fi totuşi structural malefice. Ele se răzbună doar atunci când sunt provocate, ofensate, sau văzute în timpul dansului, pocindu-l pe cel vinovat, după ce l-au adormit cu cântecul şi cu vârtejul horei jucate în juru-i de trei ori.
Bucuria şi pacea bătăii perechilor de aripi ale libertăţii dualizează, în mişcarea mediană a curcubeului aruncat peste tâlcul identităţii, cu restrângerea sub cupola colectivităţii. În sfârşit, strigătul împlinirii şi recunoştinţei ţâşnit în înalt. Şi n-ar fi prea mult o placă inoxidabilă pe care numele lui Constantin Lucaci să strălucească? Până atunci: http://www.youtube.com/ watch?v=Ws98VvTL Mng

2009-09-04T16:00:00+03:00