Autosuficient, contrapunându-se reprezentării, imanentul sălbatic zoon apocosmos  inaugurează – ireductibil până şi propriei existenţe – oximoronul auto-contestării, mentali-zatorul paradigmei imanente. Dacă oximoronul declanşează asociativ intuiţia neînveştmântată în verb, (şi percepţia dobândită poate fi socotită „conţinut” pur, în sine), alăturarea om-lume scapără, vagă, prima intuiţie: Abel e spiritul  înviat şi viu prin sălbăticie! Necesitatea gândirii tautologice se intuieşte, nu se gândeşte.
Analogia şi contrarietatea fundamentează şi zidesc, prin mentalizatorul disociativ comun, edificiul cultelor structurate fie labirintic, întru stufozitatea desfăşurărilor, fie piramidal, în cea a ierarhizărilor arhetipale – informaţia duală are formă/(conţinut), construcţie, compoziţie.
Simetrică sau anti-simetrică identităţii, însăşi reprezentarea lansează confuzia dualităţii lume-realitate.  Cultură? Nu prea; doar o percepţie disociată de alta: cea a disociativităţii, simetrică sau contrapusă cainităţii. Odată activată, tensiunea urneşte cultul simetriei eternitate-infinitate, a temporalităţii simetrice (ciclice), şi spaţialităţii circular-sferice  –  cultul dualist. Eternitatea ciclicităţii instituţionalizează garanţia moştenirii devălmaşe; averea, proprietatea individuală moralizează înstrăinarea acesteia, codată în cutumă dualistă de „furtul” marxist-maniheic. „A fi”, sensul, motivaţia şi crezul acestei vieţi se rezumă la „a fi dual”, asemănător sau contrariu.