Dacă uneori ţi se pare că fugi, ori ai şi uitat parcă de tine, e, poate, din reticenţă faţă de reprezentarea freudistă a sinelui. Nu de alta dar mai toţi confundăm ceea ce se vede cu ceea ce ni se spune că e – pentru manipulare, mană cerească de când cu telepularea. Cine nu-i stânjenit că pigmentul alb nu se face negru din vorbe şi că numai materia cenuşie se înnegreşte? Viziunea spiritualităţii udigmice ar fi iluzorie dacă nu ar susţine că cenuşiul materiei se întrezăreşte abia privind-o prin toate culorile evidenţei, ale opticilor noastre mentale. Nu numai că niciuna nu-i de uitat, ba mai viu sunt ştiindu-mi în şi cu mine toate avatarurile. Am recuperat prietenia lui Cain – uitată de Dumnezeu, pe cea a lui Adam – izgonită, pe a anamnezicei Sara, încremenită. În definitiv, nu trebuie zmuls răul, ci altoit; nu-i aşa că nici freudismul nu-i de izbelit?
(La întrebarea privind opţiunea între devastatoarea Alzheimer şi dezarticulatoarea Parkinson, răspunsul a fost: Prefer să vărs câţiva stropi din pahar, decât să uit unde-i sticla.)
Agăţându-ne de tezele Psihanalizei, până unde s-ar adânci prăpastia amneziei de sub puntea remuşcărilor, odată ce uităm pentru a o putea trece? Cert, hăul subconştientului nu este un hiatus, ci conştient continuu, dar frânt, refractat derutant ca orice juma de toiag  sub oglinda apei, o simplă corecţie  a unghiului de privire ajutându-ne să-i vedem întregimea. Ca natură, inconştientul face, alături de unitatea culturală conştient+subconştient, entelehie, întreg maniheic, nicidecum, deghizat raţionalist, un sistem; inteligenţa, nu pudoarea ne frustrează freudismul. Ei, şi? Însuşi logosul tripartit al raţionalismului, (logic-etic-estetic) este ireductibil altoit pe cel dipartit al entelehiilor bine-rău, adevăr-fals, frumos-urât prin aceeaşi logică de cofetar, care, ca ultim ingredient, ar pune în tort şi hârtia reţetei. Uitând aproape cu totul de bine şi de frumos, nici de teama neadevărului nu se sperie raţionalismul, cât de propria finalitate. Da, chiar de sens! Fiindcă logica te poate învăţa numai cum să fii nu cum să devii, intuiţia şi revelaţia necuprinzându-le.
Enchidu a fost frate doar cu Abel, sau e şi al meu? Cum să-mi uit copilăria hârjoanelor cu Quetzalcoatl, Odin şi Zamolxe, când altoi pe altoi învăţai cum să mă ridic, să fiu şi mai viu?
Aş orbi.