Zoon Apocosmos

Dacă memoria şi conştiinţa colectivă nu sunt superstiţii, care le sunt responsabilitatea, discernământul? Numai în şi prin lume se poate mentaliza, prin cea care începe odată cu omenirea.
Între homo sapiens şi liberul arbitru şuieră o nedumerire: poţi alege cum să gândeşti? Câte şi care sunt sensurile vieţii? Încotro? Nostalgia cunoaşterii în sine încă mai stoarce lămâia metafizicii. Tautologică, afirmaţia 1=1=1=1=1… nu ne spune nimic  şi totuşi, că, deşi unu este unu şi nimic altceva, se afla în toate şi tot. Dacă se poate gândi şi astfel, tautologia totuşi produce „sens” negândit, intuiţie. „Eu sunt cel ce sunt” procesează un înţeles, ca să nu mai vorbim de „Cunoaşte-te pe tine însuţi!”. Mentalizatorul tautologic codează întregimea unei paradigme care să reprezinte lumea coerent într-o realitate articulată a cărei existenţă nu poate fi totuşi reflectată; imanenţa cunoaşte fără să comunice. Negativistă – nici cultură, nici civilizaţie? – aceasta este mirarea mentalităţii cainice. Cain îşi ucide imaginea, „abel”-ul, verbul reprezentativ, comunicarea, pentru a nu-şi nimici paradigma care-l defineşte, lumea lui „distruge pentru a nu fi distrus, şi ucide pentru a nu fi ucis” fixează sensul vieţii la „a trăi pentru a trăi”.