Precum arta, credinţa nu este iraţională (eşti născut să fii artist sau nu, după cum eşti sau nu eşti  inteligent din născare, ultim caz în care te camuflezi prin erudiţie; nici cei mai mari teologi nu pot fi atei), ci un alt mod de a mentaliza lumea şi viaţa nu numai manicheist. Şi nici abstractă, căci orice axiomatică îţi cere să crezi într-un fel de evidenţă sau altul. Când nu mai eşti în stare să crezi în tine, în cei apropiaţi, în (vai, fostul!) sistem, (biserică sau societate), în stat sau naţiune ori în spiritul vieţii, şi te crezi ateu, eşti cel mult în impas. Crezul necredinţei politeiste a creat monoteismul. Ateii nu pot fi nici fundamentalişti; când, contradictoriu şi ilogic, deci, nu iraţional, crezi că nu crezi, numai necredincios nu te poţi socoti, ci ai premoniţia unei reforme religioase.