Metafora întrebării
     emelor mele

Conflictul dintre religii, baza celui dintre civilizaţii, revelat lui Huntington, complică insurmontabil problema, prin acceptarea celui dintre cunoaşteri, situaţie în care ori cunoaşterea şi credinţa sunt una, ori ambele au devenit inoperante în actualul orizont al spiritualităţii.
Dovedit, câte feluri de credinţe, (nu religii) sunt cunoscute, tot atâtea modalităţi de cunoaştere. Ceea ce le împerechiază, le şi generează: arhemul, mentalizatorul. Singularităţii tautologice a menhirului şi obeliscului îi corespunde cultul falic, cainic; dualismului analogic al bi-pedului Colos din Rodos, dublului tăiş al labrysului minoic, dubletului Adam-Eva – pre/maniheismul; treimii cauză-proces-efect, Tatăl-Fiul-Sfântul Duh. Prin cvadridimensionalitatea valorică dragoste-adevăr-bine-frumos, Iisus a intuit ”calea” unităţii spaţio-temporale a Teoriei relativităţii.
Dacă intuiţia este fiica revelaţiei, iar aceasta rădăcina oricărei credinţe, care cunoaştere s-ar descurca fără ea? Deja ”ştim” şi ”credem” în şticredinţă.
Este gândirea metaforică o realitate? Dacă n-ar fi – prin excludere – artele s-ar dovedi trişuri, scamatorii. Eminescu ştia şi ceva matematică, Ion Barbu fu Dan Barbilian.