Intuiţia II
Emelor mele
Punte unificatoare, curcubeu iluminator peste prăpastia dintre „logici” incapabile să privească şi să treacă una la alta, intuiţia ţâşneşte din forţa minţii de a uni, cu efortul născocirii unei logici sui generis, originale, misterioase numai ca un grai doar a cărui scriere n-o cunoaştem – unind ceea ce prin cele anterioare este imposibil, căci, neacceptând discontinuitatea, mintea este în esenţa ei reîntregitoare, regeneratoare, creatoare.
Dând filmul înapoi, primitivul anti/simetric va putea observa, că, până la momentul în care a intuit cauzalitatea, a tot făcut ba una ba alta, că prin minte i-a trecut ba o idee ba alta, fără nicio legătură între ele, incoerente. (Problema e veche şi greşit rezolvată, dovadă că, impunând disciplinarea întru coerenţă a gândului, brahmanismul a făcut din colectivităţile indice, care l-au cultivat, cele mai conservatoare, cele mai puţin creatoare.) Mai mult: artiştii şi inventatorii sunt renumiţi prin stilul de viaţă dezordonat, indiferent dacă-i vorba de spaţiul în care lucrează, de seismele care le fracturează destinul. Nici marii descoperitori nu au stare: că pândesc o nouă particolă nucleară sau altă planetă, că scotocesc fauna şi flora pentru a găsi noi forme de viaţă, totdeauna sunt altundeva, nicidecum în monotonia confortului de acasă. Ordinea nu iscă intuiţie, ci inducţie, monotonie logică, indiferent cât e ea de subtilă. Instalat într-un interior baroc, cu arhitectură, mobilier, covoare, tablouri, draperii şi tacâmuri aşişderi, vei ajunge să vorbeşti şi – ce-i mai rău – să gândeşti tot baroc, astfel încât, când vei dori să te smulgi din ghearele stilului, vei ţâşni pe uşă, punându-ţi pe cap un joben tot baroc. Suntem ceea ce gândim şi gândim precum suntem. În alegoria peşterii, Platon a ţinut să ne atragă atenţia că suntem temnicerii şi prizonierii propriei mentalităţi. Primitivul nu poate concepe în ruptul capului lumea decât anti/simetric; s-a pus moţ în centru ei, geocentrist, pentru că nu accepta decât o lume care se roteşte în jurul obtuzităţii sale, ciclic, în simetrie multiplă. „Ce a fost, va mai fi.” crede el şi despre timp că este multiplu simetric. Nici cauzalistul modern nu-i mai breaz: lumea este infinită, pentru el, fiindcă, oricât ai scotoci după cauza cauzelor, tot va apărea una care s-o cauzeze; oricare va fi secunda primordială, tot va exista una în care te vei întreba „ce e timpul”, „care-i cauza lui”. Că nici vorbă s-ajungem, prin cauzalitate, la cunoaşterea definitivă, însăşi cunoaşterea cauzală o demonstrează. Datorită sporirii continui a lumii de cunoscut, tocmai prin lucrurile mentale, (conceptele, ideile şi construcţiile filozofice) realizate de cunoşterea cauzală.
Nu cunoştinţele obţinute prin indiferent care mentalitate constituie rostul minţii, ci libertatea pe care funcţia sa intuitivă ne-o procură. Nu frumosul croit în rigorile unei mentalităţi sau a alteia trebuie să ne preocupe, ci creaţia care-i frumoasă tocmai prin libertatea oferită. Cine spune că rezultatele creaţiei sunt bune sau rele după cum sunt folosite greşeşte, căci regenerarea intuitivă care le produce nu-nseamnă defel degradare, degenerare. Considerentele noastre morale, înseşi, prin creaţie regenerează.
Despre ce fel de dezordine creativă e vorba, cu scrisoarea viitoare.
Emelor mele
Punte unificatoare, curcubeu iluminator peste prăpastia dintre „logici” incapabile să privească şi să treacă una la alta, intuiţia ţâşneşte din forţa minţii de a uni, cu efortul născocirii unei logici sui generis, originale, misterioase numai ca un grai doar a cărui scriere n-o cunoaştem – unind ceea ce prin cele anterioare este imposibil, căci, neacceptând discontinuitatea, mintea este în esenţa ei reîntregitoare, regeneratoare, creatoare.
Dând filmul înapoi, primitivul anti/simetric va putea observa, că, până la momentul în care a intuit cauzalitatea, a tot făcut ba una ba alta, că prin minte i-a trecut ba o idee ba alta, fără nicio legătură între ele, incoerente. (Problema e veche şi greşit rezolvată, dovadă că, impunând disciplinarea întru coerenţă a gândului, brahmanismul a făcut din colectivităţile indice, care l-au cultivat, cele mai conservatoare, cele mai puţin creatoare.) Mai mult: artiştii şi inventatorii sunt renumiţi prin stilul de viaţă dezordonat, indiferent dacă-i vorba de spaţiul în care lucrează, de seismele care le fracturează destinul. Nici marii descoperitori nu au stare: că pândesc o nouă particolă nucleară sau altă planetă, că scotocesc fauna şi flora pentru a găsi noi forme de viaţă, totdeauna sunt altundeva, nicidecum în monotonia confortului de acasă. Ordinea nu iscă intuiţie, ci inducţie, monotonie logică, indiferent cât e ea de subtilă. Instalat într-un interior baroc, cu arhitectură, mobilier, covoare, tablouri, draperii şi tacâmuri aşişderi, vei ajunge să vorbeşti şi – ce-i mai rău – să gândeşti tot baroc, astfel încât, când vei dori să te smulgi din ghearele stilului, vei ţâşni pe uşă, punându-ţi pe cap un joben tot baroc. Suntem ceea ce gândim şi gândim precum suntem. În alegoria peşterii, Platon a ţinut să ne atragă atenţia că suntem temnicerii şi prizonierii propriei mentalităţi. Primitivul nu poate concepe în ruptul capului lumea decât anti/simetric; s-a pus moţ în centru ei, geocentrist, pentru că nu accepta decât o lume care se roteşte în jurul obtuzităţii sale, ciclic, în simetrie multiplă. „Ce a fost, va mai fi.” crede el şi despre timp că este multiplu simetric. Nici cauzalistul modern nu-i mai breaz: lumea este infinită, pentru el, fiindcă, oricât ai scotoci după cauza cauzelor, tot va apărea una care s-o cauzeze; oricare va fi secunda primordială, tot va exista una în care te vei întreba „ce e timpul”, „care-i cauza lui”. Că nici vorbă s-ajungem, prin cauzalitate, la cunoaşterea definitivă, însăşi cunoaşterea cauzală o demonstrează. Datorită sporirii continui a lumii de cunoscut, tocmai prin lucrurile mentale, (conceptele, ideile şi construcţiile filozofice) realizate de cunoşterea cauzală.
Nu cunoştinţele obţinute prin indiferent care mentalitate constituie rostul minţii, ci libertatea pe care funcţia sa intuitivă ne-o procură. Nu frumosul croit în rigorile unei mentalităţi sau a alteia trebuie să ne preocupe, ci creaţia care-i frumoasă tocmai prin libertatea oferită. Cine spune că rezultatele creaţiei sunt bune sau rele după cum sunt folosite greşeşte, căci regenerarea intuitivă care le produce nu-nseamnă defel degradare, degenerare. Considerentele noastre morale, înseşi, prin creaţie regenerează.
Despre ce fel de dezordine creativă e vorba, cu scrisoarea viitoare.