Îmbătrânim pentru că nu ştim să întinerim. Trăim în accepţia unui spaţiu şi a unui timp preexistente în care orice ni se întâmplă nu face altceva decât să le străbată întinderea aşternută prea de demult în lumea bătrâneţii eterne. Niciodată nu parcurgem însă acelaşi drum, chiar dacă-l repetăm zi de zi, punct cu punct. Dac-am şti, că, de fapt, şi spaţiul şi timpul nu sunt datum-uri, ci sunt stoarse de acţiuni, transformări şi mişcări – mai proaspete decât suntem în stare să ne închipuim – şi, dacă e adevărat că suntem ceea ce gândim, înaintând în vârstă, am întineri? Aş face prinsoare că până şi din ghearele necruţătoarei îmbătrâniri se poate scăpa, nu numai de bolile celelalte, dac-am putea lepăda sinele înşfăcat, primenindu-ne modul de simţire şi gândire.
Pentru a schimba tot trebuie păstrat tot. Nu, lumea n-a luat-o mereu de la cap, ci a cârmit-o pe alt drum, înghiontită de marii reformatori ai istoriei. Care istorie, unică şi universală, dacă fiecare din ei a croit altă axiomă geometrică altei formule de timp? Dacă Pământul n-ar fi fost socotit plat, căutătorii marginilor sale nu i-ar fi aflat rotunjimea; certamente, singur ineditul e predestinat. Surprinzător, abia suma tuturor maladiilor vizionare vindecă, din ochiul minţii, şi trupul prin spirit.
Reţetă compensată