Începuturile sunt sfârşiturile acţiunilor precedente; să terminăm, aşadar, scrisoarea anterioară, pentru a avansa.
Trăitor în copilăria omenirii, primitivul trebuie să descopere numele lucrurilor şi fiinţelor în mijlocul cărora trăieşte, precum şi copilul  o face, aflându-le de la parinţii, care, la rândul lor, le-au aflat de la bunici, şi aceştia de la strămoşii strămoşilor – de la primitivi. Botezând lumea, desenându-i formele pe pereţii peşterilor, transfigurând în unduirile incantaţiilor legănările valurilor sau ale arborilor, ori zvâcnirile spaimei animalului care trebuia să fie vânat, primitivul îşi creează încetul cu-ncetul o lume interioară ale cărei substanţe alcătuitoare nu mai sunt apa, lemnul, piatra, ci numele lor, imaginile şi sunetele lor – o construcţie simetrică lumii, realitatea. Lumea este, aşadar, lumea propriu zisă, şi realitatea este reprezentarea, („fotografia”) ei sufletească, mentală, culturală. Primitivul este, astfel, creatorul, demiurgul realităţii, (nu al lumii !), şi, în virtutea principiului simetriei magice, socoteşte că şi lumea, (vezi judecata din scrisoarea de ieri, cu „A” şi „a”), crede că şi lumea este rezultatul unei Geneze, al unei Faceri a cuiva. Toate mitologiile culturilor cunoscute pornesc de la această facere, de la creaţia  realităţii. [De-a dreptul amuzant este, prin simplitate, un proces al creerii numelor! Află, că, la origine, „varză” şi „pătrunjel” înseamnă „verdeaţă”, dar, primul în limba coptă, al doilea în aramaică. Cum varza şi pătrunjelul au fost aduse cu nume cu tot într-o lume în care se vorbea altă limbă – greaca, latina – şi cum zarzavagiii (zarzavat tot verdeaţă înseamnă, dar în limba hindu), nu sunt poligloţi pentru a le traduce, aşa au rămas, diferenţiind în limba de adopţie pătrunjelul de varză.] Misterul creaţiei nu este, deci, chiar un mister.
Ca „fotografie” a lumii, realitatea primitivului transferă lumea în „imaginea” ei prin filtrul, sau, mai bine zis, prin codul anti/simetriei. Anti/simetria este, aşadar, formula generatoare şi deci atotstăpânitoare a realităţii. Şi, tratată ca atare, sacralizată, sanctificată. Tot ceea ce este simetric este admirat, venerat. Pentru primitiv, anti/simetria este principiul perfecţiunii, orice neanti/simetrie fiind repudiată, contestată. Nimic nu poate fi socotit adevărat, dacă n-are o corespondenţă simetrică; nimic nu este bine, dacă nu este simetric cu ceva. Pentru primitiv, a fi frumos înseamnă „a fi anti/simetric” perfecţiunii naturii – ea, natura fiind luată ca model al frumuseţii. Cu precizarea, că, pentru primitiv, ceea ce mai târziu va fi altfel în ceea ce priveşte percepţia adevărului, binelui şi frumosului, pentru primitiv toate aceste calităţi sunt comasate nediferenţiat în percepţia sacrului. Şi adevărul şi binele şi frumosul sunt contopite în sacru. Despre picturile de la Altamira nu se poate spune, aşadar, că-s urâte sau frumoase, fiindcă cei care le-au desenat n-au făcut-o dintr-o conştienţă estetică, ci dintr-una religioasă. Foarte târziu, în Egiptul antic, s-a trecut, şi cu greu, de la reprezentările picturale şi sculpturale în manieră sacră, la cele realiste, când faraonii pictaţi sau sculptaţi hieratic, (în stil sacru) nu mai arătau ca la copy-paste, ci au putut fi deosebiţi unul de altul în reprezentările plastice. Nici despre piramide, obeliscuri, sau bijuteriile antice nu se poate spune că sunt urâte sau frumoase, fiindcă ele n-au fost făcute estetic ci sacru. Anticipând, perfecţiunea nu este totdeauna frumoasă; frumuseţea nu tânjeşte după perfecţiune.