Emelor mele

Nu greşesc prea mult aceia care susţin că doar omul râde, dar ignoră că umorul este o reacţie, (expresia „softul brânzei” ne provoacă râsul datorită surprinzătoarei asocieri a celor două cuvinte),  faţă de originalitate, de disponibilitatea noastră de a creea prin limbaj. Dac-ar trebui să numim calitatea care deosebeşte omul de pietre, plante sau animale, n-am greşi vorbind despre capacitatea sa de a inventa şi creea. Când ştim numai câteva nume ale gustului, (acru, dulce, sărat, amar, sălciu şi fad), trăim nevoia să născocim cuvinte, care, singure, să poată exprima fiecare dintre senzaţiile receptate de papilele noastre gustative. Dacă există fructe, al căror gust este acrudulcesăratamar, (ca afinele) şi nu ne sfiim să-l numim astfel, am inaugurat un cuvânt, am creat.
Cu emoţiile şi sentimentele noastre, lucrurile stau la fel. Peste dragoste, ură, tristeţe, supărare, bucurie etc., sufletul nostru se avântă, se zbate, se chirceşte, pluteşte şi zboară în mii şi mii de trăiri. Pe care fiecare le simte clar, dar chinuitor fiindcă nu le poate numi. Există sau nu există ceea ce nu poate fi numit? Conţinutul, trăirea există; forma sa, cuvântul nu. O moto-cicletă, (numele este ca acrudulcesăratamar, compus: motor + ciclu/roată) există chiar dacă n-are un nume; „motocicletele” sufleteşti, nu. Pentru că numai prin nume pot fi „văzute”, „pipăite”. O trăire care nu poate fi comunicată celorlalţi prin numele ei, aproape că nu există nici pentru cel care o trăieşte.
(Vorbim despre creaţia literară, pentru că toţi ne exprimăm prin cuvinte, dar lucrurile sunt valabile şi pentru cea picturală, şi pentru cea cea sculpturală, muzicală, coregrafică etc., pentru că fiecare din arte se exprimă prin „cuvintele” ei: note muzicale, culori, paşi de dans… Chiar dacă inventatorii se pot exprima prin schemele, proiectele şi prototipurile imaginate – acestea, mai ales, existând şi fără a fi numite – până să-şi limpezească forma invenţiei definitive, combină intuitiv idei care, fără să poată fi denumite pot fi mânuite, expresia finală, obiectul realizat aşteptându-şi mai mult sau puţin botezul odată ce materialitatea  îl face vizibil.)
Cum rigorile comunicării cer să folosim numai cuvinte ştiute de toată lumea, şi, deci, crearea lor propriu-zisă este limitată, apelăm la construcţiile de cuvinte numite metafore, adică alăturăm cuvinte bine cunoscute de toţi, pentru a putea exprima conţinuturi cărora nu le corespunde niciun cuvânt, încă n-au formă. Spre exemplu: arsura frigului. În expresia asta, ceea ce ni se pare că înţelegem nu ţine nici de sensul frig, nici de căldură. Şi nici de ceva între şi între, de călduţ, ci atât de un frig deosebit, nemaisimţit, cât şi de o căldură neobişnuită. Am exprimat, aşadar, ceva imposibil de exprimat într-un singur cuvânt, am creat. Am dat acest exemplu oximoronic, prin alăturarea a doi termeni contradictorii, pentru a fi mai expresiv, oximoronul fiind o metaforă particulară. Alte exemple: inundaţie pustiitoare, temniţa libertăţii, râsu-plânsul etc., etc. –  limba română este una dintre cele mai metaforice dintre toate.
Închei prima scrisoare, rugându-te să mă-ntrebi ceea ce nu-nţelegi, sau ce vrei să detaliez.