Manifestul trad-modernităţii
Schiţele şi proiectele închipuite trec, prin materializare, în lume, ajung natură. Că devenim şi până la urmă suntem ceea ce gândim nu trebuie să mai mire. Altfel, nici n-am putea reînţelege lumea pe care o tot făurim.
Nici transnaţionalele, nici, de o vreme, transpartidismul nu mai scandalizează; pentru realizarea înaltei performanţe profesionale, echipele de chirurgi s-au transnaţionalizat, fără a mai vorbi despre cele ale laboratoarelor spaţiale, ca şi despre cele ale misiunilor umanitare sau profesionale ale celor din servicii şi producţie – fiecare coechipier, captiv nu numai propriei specializări ci şi limbii natale, paradigmei mentale incomplet traductibile – a căror comunicare pare, prin rezultate, să dovedească o netăgăduită disponibilitate trans-mentală. Ce fel de solidaritate o tulbură pe cea care pare-se nu mai izbuteşte să închege complexitatea colectivităţii globale? Într-o lume deja multi-polară, inter şi trans-sistemică, optica teoriei războiului rece sau a ciocnirii civilizaţiilor încă mai orbecăie opresiv, din interior în afară, datorită opacităţii inerţiale în care, perimată, viziunea uni-sistemică s-a baricadat. Căci, tocmai prin autosuficienţa care de fapt îl închide, orice sistem se sufocă, se macină, se destramă, degenerează – niciunul nu-şi poate provoca întrebările care să-l deschidă, să-l regenereze împotriva închistării sale intrinseci, tenace, stabilizatoare şi conservatoare.
Prin „inpatriotism”, românul transfrontalier şi-a desmărginit ţara mentală: teritoriul ei este propria fiinţă, însuşi trupul său – eficienţa şi realismul actului guvernării constând în asigurarea unităţii „teritoriale” a arhipelagului uman altfel destrămat.
Schiţele şi proiectele închipuite trec, prin materializare, în lume, ajung natură. Că devenim şi până la urmă suntem ceea ce gândim nu trebuie să mai mire. Altfel, nici n-am putea reînţelege lumea pe care o tot făurim.
Nici transnaţionalele, nici, de o vreme, transpartidismul nu mai scandalizează; pentru realizarea înaltei performanţe profesionale, echipele de chirurgi s-au transnaţionalizat, fără a mai vorbi despre cele ale laboratoarelor spaţiale, ca şi despre cele ale misiunilor umanitare sau profesionale ale celor din servicii şi producţie – fiecare coechipier, captiv nu numai propriei specializări ci şi limbii natale, paradigmei mentale incomplet traductibile – a căror comunicare pare, prin rezultate, să dovedească o netăgăduită disponibilitate trans-mentală. Ce fel de solidaritate o tulbură pe cea care pare-se nu mai izbuteşte să închege complexitatea colectivităţii globale? Într-o lume deja multi-polară, inter şi trans-sistemică, optica teoriei războiului rece sau a ciocnirii civilizaţiilor încă mai orbecăie opresiv, din interior în afară, datorită opacităţii inerţiale în care, perimată, viziunea uni-sistemică s-a baricadat. Căci, tocmai prin autosuficienţa care de fapt îl închide, orice sistem se sufocă, se macină, se destramă, degenerează – niciunul nu-şi poate provoca întrebările care să-l deschidă, să-l regenereze împotriva închistării sale intrinseci, tenace, stabilizatoare şi conservatoare.
Prin „inpatriotism”, românul transfrontalier şi-a desmărginit ţara mentală: teritoriul ei este propria fiinţă, însuşi trupul său – eficienţa şi realismul actului guvernării constând în asigurarea unităţii „teritoriale” a arhipelagului uman altfel destrămat.