Nu cu mult înainte de smucirea câtorva capitole din viaţa lui Paul Goma şi terciuirea a două cărţi  din destinul său literar, în China, unui pianist îi fuseseră retezate degetele, după ce-i zmulseră unghiile, tot din carne vie. O nimica toată faţă de extracţiile postbelice, fără anestezic, ale înaltelor conştiinţe naţionale; un fleac faţă de căsăpirea ţării cu securea celor două tăişuri, Molotov-Ribbentrop. Smulse prin tortură Canalul, Piteştiul, Gherla, Aiudul, cât şi enclavele domiciliului obligatoriu sângerau lacrimi rupte din cealaltă jumătatea schiloadă. Cui a avut două odăi, una i-a fost amputată şi sadic protezată, prin închiriere, cu filatorii şi turnătorii vigilenţei comunizatoare, pe fondul principilor ateiste de dinamitare a spiritului gospodăriei creştine – crucea celor două odăi cu stâlpul cosmic al bătăturii şi vetrei – braţele dragostei, binelui, adevarului şi frumosului fiind compoziţional fracturate. (La percheziţia pentru sechestrarea averii tatălui meu, după condamnarea sa ca organizator potrivnic noii viziuni, una dintre nenumăratele sale două izmene i-a fost, nu pusă la păstrare, ci sfârtecată. Şi nu numai rudele îngrozite ne-au retezat-o cu izbitura porţilor şi uşilor pecetluite; noi, fraţii ne-am aruncat şi lovit, unul în şi de altul.) Arta construcţiei demolatoare penetra în literatura istoriei. Pe capitole, paragrafe, fraze, cuvinte, silabe – pe icnetele şi urletele torturii fragmentatoare.
Aservită atomizatoarei autonomii a esteticului, exegeza operei lui Paul Goma a măturat totuşi criticist, dezicându-se dialectic, întreg unghiul orb al punctelor de vedere extra-artistice. Meritul de a-i minimaliza şi chiar contesta valoarea artistică încununează impasul  stilisticitor al gândirii literare româneşti, prin îndărătnicia ortografistă de a-i dojeni temperamentul, statura şi frizura politică, viaţa de familie, visele, sorţii, gusturile culinar şi vestimentar, coafura femeilor îndrăgite, genurile literare şi preferinţele florale sau muzicale – corect-alexandrinist, prin cecitatea tezismului  dovedit. – ceea ce poate constitui nu numai glorie principială, prin abaterea de la normă, ci, mai ales, prin inaugurarea ineditului, făcând ca numai desmărginirea creaţiei să fie, peste limitele perisabilităţii şi diversităţii culturale ale frumosului, şi mai frumoasă. Ca libertatea. Impardonabil tarată maniheist, perseverentă, gândirea literară românească recidivează în punctul mort al alexandrinismului care i-a stigmatizat minoratul.