Ultima ultiumorum
Chitită pe culturangeală, intelectocănimea produsă ca la uşa cortului izbuti să dea năvală şi îşi băgă cracii în sală, burduşind-o 100% – altfel, complet spus, dacă şi cifrele s-ar scrie cu majuscule – numai să nu rămână pe-afară. Baritonal, vorbalagiul emoţionist încă mai făcea 13-14-n paginile cărţii pe care trebuia s-o ia-n gură la masa prezidiului şi să se dea lovit patetic pentru a o rumega naţionalist adunăturii de oale şi ulcele căscate-n fotoliile din centrul atenţiei, dar şi puterilor didactice, fie marginale, fie extremiste-n pereţii de protocol ai Centrului oftalmologic, stomatologic, cât şi de bani scoşi/extraşi pentru verişorul fratelui nichiteminesc, ca-n Codrule-codruţa mea – pe aburelile anestezice ale poeticii lauriante, din punga celei mehedinţene – ce mai faci, Patroana ta*? – cu ţâfna de a revendica şi nunta Ofeliei, (nu cea cu şecspir), în cadrul Centrului cultural, rebotezat nu cu numele lui Ştefan Odobleja sau Mihai Buracu, (fraierul ăla, care mai şi scria-n lagărul de la Piteşti), de care n-aude n-a vede, de n-a nimerit ingenuul Nichita Stănescu şi Brăila lui de natalitate, Strehaia, şi nu numai din cauză de ne-cuvânt, ci de înşelăciune cu mersul trenurilor, pe care, destinul stănchesc le-a schimbat la blat cu ţucalul.
Scrutând clipita semaforului ce ne-ar fi anunţat trenul, ne iubeam de zor pe tutunuri – vorba unui poet renumit în Tabaci – ambele sexe literare şi deşteptătoare. Nerăbdarea, aşteptările, pânda şi urmăririle provin desigur din unul şi acelaşi alfabet. Dovedit, odată ce porneşte, să zicem, din A, pentru a ajunge la Z, trebuie musai să treacă întâi prin B şi, strict, apoi, prin C, D, E-tc. (Toate pânzele sus, fetelor! – chiui trenul falic, penetrând îngustimea de fier.) Căci ajunge să rosteşti primul cuvânt şi, aţipind fără grije, trenul discursului să te ducă, deseori împotriva intenţiei, chiar la capătul frazei pe care vreai neapărat s-o eviţi – original papagal! Şi habar n-ai despre ce sculă de geniu e vorba, ce marfă de inteligenţă, fiindcă nici cu ele nu o brodeşti. Sprinteneala slovei unduitoare cu craci până-n gât, pulpa subtilă a acordurilor aluzive, lenea bucilor descriptive, ambiguitatea dialogată a afinităţilor erectile, împerecherea derutantă a rimelor involuntare şi malahia kathartică a gâfâielilor metaforice te îndeamnă să crezi că, decât coit trist, mai bine tren care gâfâie-n gară. Căci inteligenţa de a fi obedient şi talentul de a te înrobi pudibonderiei îţi provoacă până la urmă greaţa de triaj. Numai claritatea judecăţii – evanescentă în propria strălucire – limpezeşte propria euscopie, desluşeşte deja regnul unor altfel de forme decât cele decupate de către cuvintele a căror genetică te plămădise. Ideea e un vagin împuţit – încerc de o viaţă să contracarez leşinul estetizant care ameninţă să-mi pună pe butuci intuiţia gestuală; dacă modificarea o face atât să dispară cât şi să devină sens, conţinutul este reversul uneia şi aceleiaşi măgării. Deşi înfrânată, forma a luat-o iarăşi la vale, excitată, drept în c…rul parantezei literate fâţâită nu numai universitar ci şi pentru mine. Numai un bulan ţapăn de felină te poate deraia sănătos de pe linia principală. Un toc cui, care să spargă, înfulecându-l metru cu metru, peronul aşteptărilor de hârtie – să-mi sară şi basca, şi de o literatură vânoasă – m…a beletristică m-a scârbit. Senzaţia aia haioasă, ca să nu zic nasoală, pe care o bunghisem de-o vreme faţă de mitul talentului faţă de care toţi cad pe spate, sau ar sta-n limbă să-l aibe în cazier, tocmai dulceaţa suspectă a abilităţii, nefireasca aproape uşurinţă de a aduna şi însăila cele mai de nedibuit gânduri mă băgaseră la idei: talentul e un c…t scremut din tristeţe şi singurătate.
Peste bombănelile stilistice ale meclelor de symposionişti cheloşi ori invitaţi în păr, scăpate ca nişte beşini din curul pictat al intercityului care se căra, băga texte cu bubuială, triumfătoare, ploaia de vară. Numai disertaţia mişmaşului continua să plutească nestânjenită peste plictiselile şi râgâielile holbate ale protocolului asistent; râcâi în diez capacul pianului negru pentru a camufla flatulaţia unui distins membru al Uniunii pensionarilor scriitori, care-şi troznea concertat subiectului toate degetele, toate picioarele, mandibulele şi coccisurile, din acelaşi motiv, de altfel strict necesar concentraţiei adulmecătoare. Damf care fleşcăit făcu diluţia retorică să se lungească până la prima deschisă fereastră pe lângă sictirit interzisul fumat pompieristic, prelingându-se-n apa chioară care taman şi poetic deja şiroia.
Chitită pe culturangeală, intelectocănimea produsă ca la uşa cortului izbuti să dea năvală şi îşi băgă cracii în sală, burduşind-o 100% – altfel, complet spus, dacă şi cifrele s-ar scrie cu majuscule – numai să nu rămână pe-afară. Baritonal, vorbalagiul emoţionist încă mai făcea 13-14-n paginile cărţii pe care trebuia s-o ia-n gură la masa prezidiului şi să se dea lovit patetic pentru a o rumega naţionalist adunăturii de oale şi ulcele căscate-n fotoliile din centrul atenţiei, dar şi puterilor didactice, fie marginale, fie extremiste-n pereţii de protocol ai Centrului oftalmologic, stomatologic, cât şi de bani scoşi/extraşi pentru verişorul fratelui nichiteminesc, ca-n Codrule-codruţa mea – pe aburelile anestezice ale poeticii lauriante, din punga celei mehedinţene – ce mai faci, Patroana ta*? – cu ţâfna de a revendica şi nunta Ofeliei, (nu cea cu şecspir), în cadrul Centrului cultural, rebotezat nu cu numele lui Ştefan Odobleja sau Mihai Buracu, (fraierul ăla, care mai şi scria-n lagărul de la Piteşti), de care n-aude n-a vede, de n-a nimerit ingenuul Nichita Stănescu şi Brăila lui de natalitate, Strehaia, şi nu numai din cauză de ne-cuvânt, ci de înşelăciune cu mersul trenurilor, pe care, destinul stănchesc le-a schimbat la blat cu ţucalul.
Scrutând clipita semaforului ce ne-ar fi anunţat trenul, ne iubeam de zor pe tutunuri – vorba unui poet renumit în Tabaci – ambele sexe literare şi deşteptătoare. Nerăbdarea, aşteptările, pânda şi urmăririle provin desigur din unul şi acelaşi alfabet. Dovedit, odată ce porneşte, să zicem, din A, pentru a ajunge la Z, trebuie musai să treacă întâi prin B şi, strict, apoi, prin C, D, E-tc. (Toate pânzele sus, fetelor! – chiui trenul falic, penetrând îngustimea de fier.) Căci ajunge să rosteşti primul cuvânt şi, aţipind fără grije, trenul discursului să te ducă, deseori împotriva intenţiei, chiar la capătul frazei pe care vreai neapărat s-o eviţi – original papagal! Şi habar n-ai despre ce sculă de geniu e vorba, ce marfă de inteligenţă, fiindcă nici cu ele nu o brodeşti. Sprinteneala slovei unduitoare cu craci până-n gât, pulpa subtilă a acordurilor aluzive, lenea bucilor descriptive, ambiguitatea dialogată a afinităţilor erectile, împerecherea derutantă a rimelor involuntare şi malahia kathartică a gâfâielilor metaforice te îndeamnă să crezi că, decât coit trist, mai bine tren care gâfâie-n gară. Căci inteligenţa de a fi obedient şi talentul de a te înrobi pudibonderiei îţi provoacă până la urmă greaţa de triaj. Numai claritatea judecăţii – evanescentă în propria strălucire – limpezeşte propria euscopie, desluşeşte deja regnul unor altfel de forme decât cele decupate de către cuvintele a căror genetică te plămădise. Ideea e un vagin împuţit – încerc de o viaţă să contracarez leşinul estetizant care ameninţă să-mi pună pe butuci intuiţia gestuală; dacă modificarea o face atât să dispară cât şi să devină sens, conţinutul este reversul uneia şi aceleiaşi măgării. Deşi înfrânată, forma a luat-o iarăşi la vale, excitată, drept în c…rul parantezei literate fâţâită nu numai universitar ci şi pentru mine. Numai un bulan ţapăn de felină te poate deraia sănătos de pe linia principală. Un toc cui, care să spargă, înfulecându-l metru cu metru, peronul aşteptărilor de hârtie – să-mi sară şi basca, şi de o literatură vânoasă – m…a beletristică m-a scârbit. Senzaţia aia haioasă, ca să nu zic nasoală, pe care o bunghisem de-o vreme faţă de mitul talentului faţă de care toţi cad pe spate, sau ar sta-n limbă să-l aibe în cazier, tocmai dulceaţa suspectă a abilităţii, nefireasca aproape uşurinţă de a aduna şi însăila cele mai de nedibuit gânduri mă băgaseră la idei: talentul e un c…t scremut din tristeţe şi singurătate.
Peste bombănelile stilistice ale meclelor de symposionişti cheloşi ori invitaţi în păr, scăpate ca nişte beşini din curul pictat al intercityului care se căra, băga texte cu bubuială, triumfătoare, ploaia de vară. Numai disertaţia mişmaşului continua să plutească nestânjenită peste plictiselile şi râgâielile holbate ale protocolului asistent; râcâi în diez capacul pianului negru pentru a camufla flatulaţia unui distins membru al Uniunii pensionarilor scriitori, care-şi troznea concertat subiectului toate degetele, toate picioarele, mandibulele şi coccisurile, din acelaşi motiv, de altfel strict necesar concentraţiei adulmecătoare. Damf care fleşcăit făcu diluţia retorică să se lungească până la prima deschisă fereastră pe lângă sictirit interzisul fumat pompieristic, prelingându-se-n apa chioară care taman şi poetic deja şiroia.
* Mogula dividenţei politice mehedinţene