Adrian Marino e pur si mov

Una din formele de convalescenţă – căci nu numai simptomele numesc o boală – atât individuale cât şi colective, care, ca un certificat pot parafa vindecarea de o maladie spirituală ar fi sindromul Adrian Marino. Când Constantin Noica elabora diagnosticul celor Şase maladii ale spiritului, Marino bolea deja-n propria izolare, în spatele uşii trântite epidemiei dualiste, maniheiste. Introducerea în hermeneutica lui Mircea Eliade i-a conştientizat, prin veritabilul studiu de teoria mentalităţilor întreprins la acea oră de autoritatea supremă în domeniul religiilor – i-a dovedit dificultatea care se agrava. Devenită stare de spirit, duplicitatea venea ca o mânuşă dualismului teoretizat blagian, după cum acesta umplea vidul antropologic al viziunii marxiste, legitimând-o nu numai prin caracterul de masă, ci şi istoric, instituindu-şi vârtos norma ca stare de sănătate spirituală. Cum, ca raţionalist ale cărui principii axiomatice exclud derivabilitatea, insuficienţa şi contradictorialitatea fondatoare, apud Aristotel, să-ţi susţii sănătatea spiritului în faţa unei instanţe pentru care tocmai contradictorialitatea bine versus rău, etc. constituie verbul „a fi” într-o Lume îngustă, într-un subţiat Sine?
Constantin Noica s-a salvat prin sacrificiul pionilor Liiceanu şi Pleşu – stavile însă doborâte de efectele secundare ale moralismului maniheic şi balcanismului alexandrin – ca personaje ale unei cărţi, cuprinzând dovezile altei singurătăţi, nemaitrebuind altfel şi scrisă.
Teoreticianul ideilor literare şi-a îndepărtat discipolii precum cartea mărturiilor expiatoare. Dacă n-ar fi răbufnit maniheist, i-ar fi oferit eonului conflictual clocit într-o viaţă, eternitate. Ori, cum nu şi-a văzut vindecare în boală, l-a întrezărit prin continua amânare, prin îndepărtare dincolo de moarte.
Reducţionistă prin insuficienţă, abordarea politică a destinului unui teoretician al mentalităţilor, mai ales în maniera amatoristă a mahalagismului politicianist dirijat de impostura politologică evidentă a nechemaţilor stylului şi formelor fără conţinut alterează nu numai particularitatea personalităţii lui Adrian Marino, ci şi contextul specific, viciază prin vulgarizare istoria. Adrian Marino se distanţează de vulgaritatea dualistă, nu pentru c-ar fi definitorie maselor, ci pentru inoperabilitatea ei raţionalistă. (Ca un făcut, cea de a treia valoare a raţionalismului post-belic românesc, contemporanul lor, Anton Dumitriu manifestă aceeaşi rezervă faţă de spiritul dualist, de maniheismul generic doctrinelor tribaliste, ultranaţionaliste şi totalitariste.) Nerepudiindu-l, nici Noica n-a cultivat harul polemic, nu din lipsă de spirit ci din neaderenţă la antidialogul ei oprimator şi suprimator – prin argumentaţia tribalistă a autorităţii – de idei. Niciunul n-a urmărit să smulgă însă „răul” maniheismului din rădăcină, ci să-l altoiască, din atitudinile rostite înţelegându-se, că, dacă-n familie nimic nu-i mai nimerit decât dualismul, în societate şi cunoaştere, (ori parabolă şi alegorie aproximative, ori certitudine), altceva nu poate să fie mai dezorganizator, mai antisistemic. Şi, prin maniheismul său funciar, tribalizator s-a dovedit comunismul! Potenţială, lava astrânsă-n măruntaiele dualiste ale mentalului istoric tribal, ameninţând să izbucnească ori de câte ori scoarţa culturii sociale este subţiată prin decopertarea emoţional-revoluţiomară a stratosferei sale raţionaliste, prăpădul inversator al restratificării eruptive face ca timpul însuşi să revină la ciclitate şi istoria să se repete. Nimiciţi academic, şeful catedrei de filosofie, Anton Dumitriu prestează ca desenator ethnic într-un institut de proiectare, Constantin Noica profesează ca pustnic şi, completând treimea, Adrian Marino bate-n retragere faţă de urât-rău-falsul insituţionalizate sofist-dialectic. Este prea puţin să spui despre ei c-au fost anticomunişti. Depăşind până şi intransigenţele raţionaliste, nu atât dezascunderea adevărului (aletheia) i-a preocupat, cât corectitudinea, sănătatea judecăţii. Aplicabil colectivităţii şi mentalităţii tribale, adevărul dual devine incorect în context cultural-social. Confuzie pe care o reproşează, ca vulgaritate mentală, autorilor şfichiuiţi în Viaţa unui om singur, nefiind vorba câtuşi de puţin despre vreun atac la persoană, cum, îndărătnici, i-o decriptează tot în cheie maniheică referaţii. Cât, ce şi cum a discutat „colaboraţionistul” Adrian Marino cu oficialităţile este tot atât cât, prin această carte, încearcă să comunice azi cu mentalitatea maniheică încă vie, din păcate.