Pare-se, din horror vacui, angoasa discontinuităţii sau a incoerenţei porneşte rădăcina acţiunii poetice – şi nu numai – din impredictibilul vag har al creaţiei, de-“nenumit” vid creatic, nimic. Gol, întrerupere, pauză, depărtare, hiatusul relativ şi de orice fel care suspendă continuitatea  – transcendenţa inclusă, incendenţa, ca inaccesibil minimum minimorum al puterii de înţelegere şi comunicare constituie continuitatea golului exterior al tot atât de inaccesibilului maxim maximorum al exact aceleiaşi puteri de … neînţelegere faţă de continuumul infinit, nemărginit şi indivizibil mental. Terţiul inclus este una cu cel exclus.
Cursivitatea continuumului mental a fost, rând pe rând şi verbal mai întâi, dar nu numai din nevoile simplei comunicări, divizată în fraze, (idei), propoziţii, (înţelesuri), cuvinte, (nume, noţiuni), silabe, litere – interdiviziunile fiind „incluse” prin semnele de punctuaţie pentru a virtualiza originaritatea entităţii; din nevoia comunicării transverbale a partiţiei mentalităţilor: tautologică, dualist-maniheică, rationalistă, relativistă, indeterministă, intuitivă şi/sau revelativă. Şi, incluzându-şi tocmai prin diviziuni principiile divizării, mentalul îşi conservă potenţialitatea continuităţii pe care şi-o exercită ca presiune autoregeneratoare.