Enigma procesului metaforic poate fi descâlcită, fără a recurge la paliativul cutiei negre, deschizând-o, sfâşiindu-i vălul verbal, ecranul pe care apare aidoma umbrelor chinezeşti. Nici nu se poate vorbi despre existenţa vreunui vocabular ale cărui cuvinte, înseşi de nerostit, l-ar face de nenumit. Gândul devine gând, când se poate reflecta şi auto-proiecta. În oglinda sau pe pânza altui fel de gând, de a gandi, în altă paradigmă. Faraon ia decizia cauzală de a preveni cei şapte ani slabi visaţi în urma revelaţiei principiului parităţii extragerilor probabiliste, burduşindu-şi magaziile în cei şapte graşi. Să fi avut autorii textelor religioase revelaţia Principiului incertitudinii? Căci, dogmatice, Coranul şi Biblia au ţinut şi mai ţin să nu fie ba traduse,  ba actualizate literar, dovedit fiind că revizuirea sau alterarea interpretativă a unei întâmplări de demult duc, prin smintirea da capo a întregii serii de evenimente, la o cu totul altă percepţie a prezentului. Sau, probabilistic, în condiţia unei surprinzătoare dar dovedite simultaneităţi, să fie vorba despre un fenomen asemănător celui al alterării cromatice din pictură, când o pată de culoare îşi aruncă asupra celorlalte complementara?  Autentic, procesul metaforic este posibil tocmai datorită capacităţii de a amorsa şi paradigmele inactive, limbajurile mentale potenţiale ale căror vocabulare latente sunt fie uitate fie neinventate. Tautologică, analogică, logică, probabilist-relativistă şi aforist-indeterministă, mintea şi-a plăsmuit dintotdeauna tot atâtea reprezentări despre lumea – de asemeni ireductibile – de altfel coerentă şi unitară. Nu, nu trăim într-o puzderie de realităţi, ci într-o transparadigmă autoregenerabilă prin terţiul inclus favorizat de diversitate. Identitatea, asemănarea, contrarietatea, ireductibilitatea şi absurditatea fac scala intuiţiilor numite, în parte, din …superstiţie, terţiu inclus. De la şoapta mută a auto-identităţii imanente, murmurul asonant sau al rimei simple a cuvintelor de acelaş fel cum că totul şi toate sunt una, chicotitul metaforei că încă mai sunt multe de înţeles şi aflat, ţipătul oximoronului şi aforismului că lumea încă e-n Facere şi-n lucruri şi-n gînduri şi în cuvinte, la bubuitul de neauzit cum că niciodată nu-i vom da de capăt, pentru că gândind-o o tot înmulţim, terţiul inclus este gandul ţâşnit dintre două sau mai multe culori, două slove, două idei sau mai multe paradigme, nici ca una nici ca celelelte şi nici media dintre ele, ci, regenerându-le şi regenerându-ne, peste ele şi dincolo de noi.  
Terţiul exclus îndepărtează, sporind-o, conform Teoriei lui Heisenberg, alungă transcendenţa; incendent, terţiul inclus ne-o apropriază. Transcendenţa gândită modern exclude atât transcendenţa tradiţiei cât şi pe cea a modernităţii – modernitatea se autoexclude, ca sofism maniheic şi eşec „dialectic”. Terţiul exclus îşi exclude însuşi mitul: progresul. Căci, dac-am pune în succesiune prin logica neexcluderii paradigmele, mirarea nu ne-ar ocoli. Cum timpul în sine al paradigmei cainice nu poate fi „gândit” decât imanent, ireprezentabil, n-are cum fi considerat altfel decât nul, neputându-se vorbi nici despre „inainte de”, nici despre „după”. „Următorul”, cel al paradigmei dualist- maniheice se mişcă simetric, ciclic, periodic – staţionar – progresând tot pe loc. Abia raţionalismul determinist-cauzal  – trivaloric –  inaugurează tripartiţia trecut-prezent-viitor: timpul cauzei trecute, timpul procesual prezent, pe cel al efectului viitor. Care cauză, dacă, „stând”, fără consecuţie, paradigma dualist-maniheică „anterioară” nu poate creea niciun fel de efect? Efectul cărei paradigme este, la rându-i, când timpul cainico-imanent este nul? Care este paradigma-efect a celei raţionaliste, dacă nu tot ea însăşi, (cauză-efect-cauză-efect-cauză-efect-cauză…), redundantă la infinit? Factice, sofismul maniheic tradiţie-modernitate este supersti-mitul progresismului  dialectic: contrariile nu-şi stâmpără lupta întru „unitate” până nu se rup definitiv şi distrug. Non-cauzal, saltul dialectic e inconceptibil.
În tabloul claselor sale mentale, societatea îşi posedă mai mult decât convenţionalitatea istoriei: temporalitatea. Spaţialitatea destinului, pentru cel trăitor în simultaneitatea colectivă a prunciei cainice, adolescenţei maniheice, tinereţei raţionaliste, maturităţii relativiste şi aforist-indeterministei vârste înaintate. Spaţio-temporalitatea reprezentărilor noastre şi realitatea spaţio-temporală  sunt ceea ce şi cum le gândim. Acceptând – dovedită – evidenţa simultaneităţii tuturor paradigmelor, tâlcul metaforei e deja limpezit. Nu numai „întrele” alăturării a două cuvinte diferite scapără sensul şi intuiţia, ci, mai ales, cel paraforic, dintre două sau mai multe paradigme, revelaţia regeneratoare garantă a continuităţii – inclusul exclus raţionalist –  punct fix şi peren – tradiţia eternă de a mai fi.