Aporii

Inaccesibilă fiindu-ne priza nemijlocită a lumii – spun priză pentru a cuprinde şi pe “emotigo” lângă inteligo – deoarece chiar dac-am identifica toate mentalităţile prin care ne-am realizat până acum lumea, (ne-am reprezentat-o), n-avem cum să le anticipăm pe cele care mai sunt de aflat, pentru că realizarea diversifică şi multiplică lumea prin productele ei (săgeata, pârghia, locomotiva cu abur, computerul…) sporindu-ne puterile de reprezentare. Nu pot arunca azi suliţa până în locul în care voi fi în stare, după condiţia fizică obţinută, poimâine. Secundă, geneza realităţii este implicită genezei secunde a lumii; disociaţia lume/realitate este convenţională, metodică. Con-codând dualist, cea formă/conţinut – aşijderi.
Parţială şi aproximativă, oricare realitate (conţinut) permite un rest, un gol intuibile între lume (formă) şi ea. Hiatus, care, prin procesualitatea implicită lume/ realitate descrisă, pare să fie în continuă creştere, nicicum în descreştere: cu cât cunoaştem, cu atât le sporim pe cele care urmează a fi cunoscute. Cu atât mai adâncă şi largă prăpastia dintre lume (formă) şi realitate (conţinut): evoluţie egal regres; progres egal involuţie! (Să fie expansiunea universului un paradox?)  Nici paradoxală, nici contradictorie, ci extrapolând bunul-simţ matematica infinitului spune că, adăugând sau scăzând orice număr infinitului, obţinem tot infinit. Lumea nu creşte, nici nu descreşte; esenţială, forma doar se diversifică. Odată hiatusul dovedit crescător, finită, realitatea (conţinută) este cea care descreşte: învăţăm pentru a şti din ce în ce mai puţin. Sporind, arta destinată să umple golul în creştere dintre realitate şi lume ne izbăveşte.