TOADER
Era la noi în cartier unul de-i ziceam Toader Stângaciu. Toader era numele lui adevărat, Stângaciu era o poreclă. Înalt, uscăţiv, cu urechi clăpăuge, cu voce piţigăiată. Avea o faţă lată, pomeţi osoşi, ochi mici, vioi, ca nişte mure rătăcite într-un castron de tablă. Terminase cu mulţi ani în urmă liceul la seral şi pretindea că e mai deştept decât noi toţi pentru că, deh, el făcuse „treişpe” clase, nu „doişpe” ca noi, ăştia mai tineri, „puţoii”. Într-o dimineaţă l-am descoperit complet transfigurat. Sugea dintr-un chiştoc şi-i tremurau degetele. Nu dormise toată noaptea. „Bă, am descoperit ceva, dar nu ştiu dacă voi o să pricepeţi, aşa că mai bine nu vă spun”. Până la urmă nu l-a răbdat inima şi ne-a spus. „Bă, uite ce e… Am dat peste al treilea infinit.” Pauză. Amuţire. Tăcere lăbărţată, de parcă am fi fost loviţi în moalele capului. Aşteptare solemnă ca atunci când la radio se dă ora exactă. Ceva mai încolo o camionetă obosită nu voia să răspundă la prima cheie. Nici la a doua. Ne-am uitat unii la alţii, ne simţeam ca nişte momâi care plutesc în vid. „Cum aşa?” a scâncit nu se ştie care dintre noi. „R-aţi ai dracului de repetenţi, ce v-am zis?! Păi, ia gândiţi-vă… Avem două axe: plus infinit, minus infinit. Spun io prostii? V-amintiţi, ce dracu’! Eh, acu-i acu’. Da’ bisectoarea?? Bisectoarea, unde se duce ea? N-ar trebui să mai fie un infinit?”.
Era la noi în cartier unul de-i ziceam Toader Stângaciu. Toader era numele lui adevărat, Stângaciu era o poreclă. Înalt, uscăţiv, cu urechi clăpăuge, cu voce piţigăiată. Avea o faţă lată, pomeţi osoşi, ochi mici, vioi, ca nişte mure rătăcite într-un castron de tablă. Terminase cu mulţi ani în urmă liceul la seral şi pretindea că e mai deştept decât noi toţi pentru că, deh, el făcuse „treişpe” clase, nu „doişpe” ca noi, ăştia mai tineri, „puţoii”. Într-o dimineaţă l-am descoperit complet transfigurat. Sugea dintr-un chiştoc şi-i tremurau degetele. Nu dormise toată noaptea. „Bă, am descoperit ceva, dar nu ştiu dacă voi o să pricepeţi, aşa că mai bine nu vă spun”. Până la urmă nu l-a răbdat inima şi ne-a spus. „Bă, uite ce e… Am dat peste al treilea infinit.” Pauză. Amuţire. Tăcere lăbărţată, de parcă am fi fost loviţi în moalele capului. Aşteptare solemnă ca atunci când la radio se dă ora exactă. Ceva mai încolo o camionetă obosită nu voia să răspundă la prima cheie. Nici la a doua. Ne-am uitat unii la alţii, ne simţeam ca nişte momâi care plutesc în vid. „Cum aşa?” a scâncit nu se ştie care dintre noi. „R-aţi ai dracului de repetenţi, ce v-am zis?! Păi, ia gândiţi-vă… Avem două axe: plus infinit, minus infinit. Spun io prostii? V-amintiţi, ce dracu’! Eh, acu-i acu’. Da’ bisectoarea?? Bisectoarea, unde se duce ea? N-ar trebui să mai fie un infinit?”.