Mi-a bătut la uşă, l-am recunoscut imediat şi l-am poftit înăuntru. Ţinea în mână o hârtie împăturită despre care curând aveam să aflu că e o scrisoare. Părea puţin încurcat. Mi-a cerut să  i-o verific, pentru că, zicea el, nu voia să se facă de râs. „Ia loc şi să vedem despre ce e vorba, am zis, dar va trebui să aştepţi puţin”. „Oricât”, l-am auzit spunând în timp ce îşi împreuna mâinile pe tăblia mesei.
„Doamne, sunt io, Lică, din Valea Seacă. Recunosc, sunt ăl mai păcătos, dar mă rog Ţie în fiece zi şi tot zilnic Te slăvesc. M-am gândit să-ţi scriu, că poate aşa om putea vorbi şi noi lucruri mai aparte, ca între bărbaţi.
Ştiu, Doamne, că noi ăştia din Valea Seacă vedem în tine mai mult un ştab, un grangure, un fel de şef de aprozar, de vreme ce noi toţi îţi cerem ba una, ba alta, dar tu iartă-ne că suntem săraci şi la minte, nu numai la pungă. Te rugasem în vară să-mi ţii şi mie recolta de rapiţă şi p-aia de tutun de pe luncă, dar la prima ploaie cu piatră prafu’ şi pulberea s-a ales de ele. Am rămas cu buza umflată, Doamne. Ori io nu m-am rugat suficient dă tare, ori oi fi încurcat felul ploilor pe care ţi le-am cerut, ori poate ai vrut să mă pui iar la încercare după ce în primăvară mi-ai luat viţica. Am zis că poate te-a deranjat tutunul, deh, iarba necuratului, da’ cu rapiţa nu ştiu ce-ai fi putut avea, mai ales că preţu’ mergea bine anu’ ăsta. Nu prea sunt în clar.