În memoria poeţilor Iustin Panţa, Florin Muscalu şi Traian Olteanu

Greutatea fantelor înclină spre o direcţie anume, pentru a lăsa să răzbată semnificaţia prin pâcla limbajului; astfel, se spune că faptele vorbesc, dar e tot atât de valabilă şi viceversa: la o adică vorbele făptuiesc. Unele istorii se vor depănate cu tot dinadinsul începând cu sfârşitul… Cum vine asta? Păi uite… Bunăoară felul cum a decurs cea de-a patra întâlnire a scriitorilor români din întreaga lume din anul 2001, la Neptun, mă obligă să  încep cu deznodământul, poate în nădejdea că semnificaţia acestui deznodământ mi se va limpezi pe măsură ce povestesc. Faptele vorbesc îndeobşte pentru cei care au ochi să vadă şi urechi să audă – o precizare deloc inutilă, în caz că…
Ultima seară, a zilei de 26 septembrie, a fost, cum e firesc, de rămas bun: versuri citite de circa 80 de poeţi în sala de la Club-Bazin, unde au avut loc toate şedinţele din programul reuniunii – un apogeu dominat de sentimentul de seninătate pe care ţi-l dă poezia bună. Vreme de patru ore, atenţia mea n-a înregistrat nici un vers slab şi nu cred să fi păcătuit în vreun fel împotriva spiritului critic, deşi după acest regal de poezie a urmat ce-a urmat.
A urmat o noapte albă pentru unii, prelungind şi îndulcind momentul despărţirii între scriitorii care s-au revăzut după mulţi ani ori s-au cunoscut aici şi cine ştie când se vor mai revedea, aşa încât s-a povestit mult şi s-au ciocnit multe pahare…Veselia ostenind a alunecat într-o nostalgie potrivindu-se cumva cu atmosfera din staţiune la sfârşitul sezonului turistic şi după ce, timp de patru zile, cei 150 şi de scriitori au fost aproape singurii rezidenţi ai aşezării – plaja pustie, tărcată de fâşii însorite alternând cu umbrele mişcătoare ale norilor şi marea, când agitată, când liniştită, străzile măturate de briză, magazinele închise, grădinile localurilor pustii, exhibând de tânjire şi o împlinire totodată… Dorul de oameni al peisajului răspundea parcă dorului de sălbăticie al naturii, şi de aceea mi-ar plăcea să cred că doar pentru unii dintre scriitorii de la Neptun a fost o noapte de veghe (veghind să nu se lepede clipa cea repede) în timp ce pentru cei mai mulţi a fost o noapte obişnuită, de somn, sfârşitul de zi şi de reuniune fiind asemenea sfârşitului de sezon, când zbuciumul de lumini şi culori intră în hibernare, în repausul şi amorţirea regenerării pregătind un nou ciclu, care-i de fapt acelaşi şi care începe cu sfârşitul, aidoma istoriei de faţă.
Ţin minte că era într-o joie când am luat cu toţii dis-de-dimineaţă drumul de întoarcere spre domicilii din Germania, Franţa, Suedia, Basarabia, Israel, SUA, Piteşti, Iaşi, Timişoara etc. cu o haltă la Bucureşti, la sediul USR, unde era programată pentru ora 13 întâlnirea scriitorilor români din toată lumea  cu preşedintele Ion Iliescu. Cei mai mulţi s-au îmbarcat în autocarele cu care au sosit la Neptun, iar câţiva, printre care şi sussemnatul, s-au folosit de locurile libere din autoturismele prietenilor. M-am întors aşadar la Bucureşti cu maşina poetului Theodor Vasilache, cetăţean german din 1978, născut la Ploieşti. Maşina era condusă de prozatorul Marius Tupan, despre a cărui recentă ispravă editorială (Istoria Literaturii Române de azi pe mâine, a lui Marian Popa, cuprinzând perioada 23 august 1944-22 decembrie 1989 şi pusă în vânzare de Fundaţia Luceafărul care a şi editat-o) s-a pomenit îndelung pe parcursul reuniunii de la Neptun.

Sporăvăiala în trei din maşină în timpul drumului s-a transformat inevitabil într-un soi de recul al întâmplărilor, vorbelor şi personajelor ce le lăsam în urmă pe şoseaua Constanţa-Bucureşti. Bârfa scriitorilor pe seama confraţilor îşi are specificul său savuros-scabros-genial-macabru şi tinde adesea să devină istorie, precum istoria lui Marian Popa, care pe mulţi a scandalizat cu anecdotica ei picantă sau de-a dreptul tendenţioasă, răscolind intimităţi geografice în maniera ficţiunilor din presa de senzaţie postdecembristă, iar revizuirile ei, care au întors pe dos ierarhii valorice, mulţi duşmani i-au procurat editorului printre scriitori, ca şi cum el, şi nu autorul, care autor habar n-are acolo la el în Germania să vină încoace pentru a da satisfacţie personajelor sale… Cum-necum am catadicsit să reluăm la puricat adevăruri a căror tristeţe de mult s-a tocit desemnând situaţii fără ieşire şi având drept protagonişti inşi care şi-au asumat condiţia de scribi, reuşind uneori să şi-o depăşească prin câteva pagini, sau printr-o carte chiar, pentru a deveni scriitori în adevăratul sens… Ajunsesem iar de unde plecasem (la Neptun şi la alte întruniri şi simpozioane din anii tranziţiei), şi anume la statutul material şi social al scriitorului român din România, comparat eventual cu scriitorul român rezident pe alte meleaguri… Scriitorul român prizonier al limbii şi locului de baştină aşadar, un soi de muncitor la negru în patria sa, tolerat, ghetoizat, fericit beneficiar al ajutoarelor sociale puse la dispoziţie de USR la care poate apela din două-n două luni şi care echivalează cu un sfert din salariul minim pe economie, mă rog, aceşti bani sunt destinaţi scriitorilor bolnavi şi celor care nu se ajung cu pensia… Ar fi un nonsens ca USR să dea bani, să asigure un  minimum de confort economic celor care efectiv scriu cărţi, cum făcea cândva, pe vremurile de tristă amintire ale epocii de aur… A zburat puiul cu aţa… Care pui? Care găină grasă, doldora de privilegii, belşug şi tihnă şi omagii prezidenţiale şi limbaje absconse esopice ale rezistenţei prin cultură îngrăşate de  grăunţele generoase ale partidului, mă rog, s-au dus vremurile alea… Şi dacă Uniunea nu dă, atunci cine? Editorii care publică literatură română originală, cel mai adesea neplătind drepturi de autor, invocând faptul că această literatură nu vinde? Atunci, la ce o mai publică? Din generozitate pasămite, dacă nu cumva de milă, făcând (ei, editorii) din scriitor un soi de cerşetor cu un manuscris în mână în loc de pălărie în care aşteaptă să i se arunce un ban sau un covrig. Păi statul, deh, s-ar putea ca statul, iar în acest sens întâlnirea cu preşedintele Iliescu s-ar putea să fie edificatoare… Sau poate întreprinzătorii particulari, fabricanţii de încălţăminte, de băuturi  alcoolice, trusturile de presă, de televiziune, băncile… Problema e foarte încurcată. Întâlnirea de la Neptun din acel an a readus-o în discuţie încercând iarăşi s-o descurce, dar uite că în acest caz vorbele nu se înduplecă să atragă după ele faptele… Fapt e că în marea lor majoritate  scriitorii români au slujbe şi cărţi de muncă, iar scrisul cărţilor devine astfel o ocupaţie pentru timpul liber. Prozatorul Tupan se dă exemplu pe sine, care nu şi-a permis vreodată să se lipsească de serviciu şi  de salariu şi a scris în afara orelor de program nişte romane bine primite de critică, încununate de prestigioase premii naţionale… Poetul Vasilache spune că el, în Germania, a trăit şi şi-a întreţinut familia compusă din soţie casnică şi doi copii din salariul de profesor de engleză la un liceu de stat şi din meditaţii; păi, nici în Occident nu se poate trăi din scris, spune prozatorul Tupan, darmite în România, la care eu spun că-n România în general nu se poate trăi, e greu de supravieţuit adică, fiindcă de trăit trăim toţi din mila lui Dumnezeu, din orice fel de muncă cinstită; bunăoară din cizmărie, strungărie, zidărie şi aşa mai mai departe, iar scrisul literaturii şi mai cu seamă scrisul literaturii bune este o muncă eminamente cinstită, care nu te lasă să minţi, să înşeli, să trişezi, să furi, să speculezi… E o muncă şi deopotrivă o vocaţie care se hrăneşte cu viaţa şi sângele celui care a ales-o şi s-a lăsat ales şi, tocmai pentru faptul că această muncă presupune o plată atât de mare că nu poate fi echivalată în bani, nu dă nimeni doi bani pe ea. Dacă ai încerca totuşi să faci o evaluare, probabil că ea ar suna cam aşa: de când a murit Eminescu până-n zilele noastre, scrierile lui au produs mai mult decât industria constructoare de maşini din România…
Poetul Vasilache revine spunând că-n Germania sunt destui romancieri care trăiesc totuşi din cărţile pe care pe publică, unii dintre ei reuşind să se îmbogăţească… Poetul Vasilache amănunţeşte subiectul, îl întoarce şi-l răsuceşte pe toate părţile, cum a făcut de altfel şi-n discursul său de la Club-Bazin. Sunt foarte multe de spus despre relaţia scriitorului cu editorul său, aşa cum decurge ea în Germania şi-n general în Occident, lucruri ştiute, aşa încât renunţ să consemnez, fiindcă am rămâne iarăşi cu spusa şi scrisul. Oricât ne-am răci gura şi ne-am rupe pixul, aici nu e Occidentul… Suntem în România şi tocmai am trecut de Lehliu, mai avem vreo şaizeci de kilometri până să ne alăturăm scriitorilor ce-l vor încolţi cu nedumeririle şi doleanţele lor pe preşedintele Iliescu… Poetul Vasilache spune că editorii din România i-au pretins sume între zece şi douăzeci de milioane de lei ca să-i scoată volumele de versuri. Ba într-un rând a plătit la Cartea Românească (editura USR) pentru un tiraj de o mie de exemplare, pe care ulterior a avut nesăbuinţa să se încăpăţâneze să-l verifice inventariind volumele din depozitul editurii şi din librării şi a constatat cu stupoare că i se scosese doar jumate din tiraj. Cineva băgase banii în buzunar să-şi facă şi el de-o fasolică acolo, că foamea-i mare, deh, editori şi oameni de cultură cu apucături de şmenari. Aşa ceva, doar în România… Poetul Vasilache a uitat de unde a plecat. Va trebui să reintre în ritm. Prozatorul şi editorul Tupan spune că editorii români au cu totul alte concepţii etice şi estetice decât editorii germani. Aici totul e altfel, spun eu, şi şoselele, da, spune poetul Vasilache, nu se compară cu cele din Germania. Şi şoferii sunt altfel, puşi pe fapte mari care va să zică. Trebuie neapărat să consemnez că, pe parcursul întregului drum, poetul Vasilache (proprietarul maşinii) l-a îndemnat şi uneori aproape că l-a somat pe prozatorul Tupan (şoferul) să reducă viteza şi să nu se  angajeze hazardant în depăşiri. L-a pus să tragă pe dreapta în câteva rânduri, să se odihnească. Asta l-a cam enervat pe prozatorul Tupan, care stătea ca pe ghimpi, el fiind învăţat cu alt ritm. Am ajuns totuşi la timp.
Din balconul Casei Vernescu atârna un drapel negru. Doi chelneri în fracuri negre erau postaţi la intrare şi pe urmă am aflat: poeţii Iustin Panţa, Florin Muscalu şi Traian Olteanu, care veneau cu o Dacie în urma noastră, au murit într-un accident în apropiere de Lehliu. Se pare că s-a întâmplat la circa un sfert de oră după ce trecusem noi pe acolo. Cei din autocare au avut şansa sau neşansa să vadă cele două maşini tamponate risipite pe arătură. Unii au recunoscut maşina lui Florin Muscalu, condusă de Traian Olteanu, dată fiind indisponibilitatea celui dintâi. La Neptun fusese văzut târându-şi piciorul în ghips, nerefăcut încă în urma unui accident de  circulaţie…

Delicatesele prevăzute pentru primirea preşedintelui Iliescu au servit drept pomană întru veşnica pomenire a lui Iustin, Florin şi Traian. Holurile şi saloanele Casei Vernescu se umpluseră de genţi şi valize, de rumoarea grea a unei săli de aşteptare în care nimeni nu ştie când o să plece şi încotro. Priviri dezorientate, chipuri extenuate de sentimente contradictorii, de moarte. Scriitori, vorbe care imploră zadarnic faptele, faptele vorbesc despre nimicnicia trupului trecător şi care uită prin vorbe, încercând să-şi aducă aminte. Scriitori… Un discurs grav al prozatorului Breban, câteva cuvinte înlăcrimate ale poetului Flora, o slujbă improvizată a poetului Gabriel Pleşea din SUA…
Reprezentantul instituţiei prezidenţiale şi-a anulat în ultimul moment întâlnirea cu scriitorii. A lipsit bomboana de pe colivă. A lipsit şi coliva. Reuniunea de la Neptun s-a încheiat cu lipsa celor trei din cei o sută cincizeci. Să le fie ţărâna uşoară.

De multe ori în împrejurări limită precum cea de sus (ori moarte pur şi simplu) sau nici pe departe atât de grave (lipsa pâinii pe masă, pierderea slujbei, moartea nevestei care a fugit cu altul etc.) s-au văzut oameni implicaţi într-un fel sau altul în literatură îndoindu-se de această îndeletnicire a lor, jenându-se sau negând-o de-a dreptul. Copleşite de fapte, vorbele devin inutile pasămite, neavenite, şi mai cu seamă vorbele aservite unei activităţi speculative precum literatura. În ultimii ani am auzit de asemenea mulţi scriitori declarând pe diverse tonuri, de la confesiv-într-o doară la vehement-vindicativ, cum că vremurile pe care le trăim nu sunt pentru scris literatură, şi îndeobşte au acţionat în consecinţă, devenind gazetari, analişti politici, politicieni, autori de jurnale, memorii, istorii… Nu-ţi trebuie cine ştie ce spirit de observaţie ca să vezi că de fapt ei sunt şi dintotdeauna au fost ceea ce au devenit, măcar că dictatura le-a oferit ocazia nesperată să facă pe scriitorii, măcar că undeva în adâncul lor colcăie această nostalgie frustrantă ce-i face adesea să se revendice de la scrisul literaturii. Oricum, lepădarea lor, mai mult sau mai puţin fermă, mai mult sau mai puţin justificată, s-ar putea să fie una dintre pricinile pentru care, la noi, literatura şi-a pierdut publicul – una dintre numeroasele verigi ale cercului vicios format din editor, pus pe căpătuială, interesat doar de câştigul imediat, stat, dezinteresat de cultură, scriitor, neplătit pentru munca lui, manipulare subtilă a masei electorale prin subcultură intens mediatizată, dictatură a prostului gust, carte inaccesibilă din pricina preţului sau a proastei difuzări şi aşa mai departe. Astfel s-a ajuns la situaţia de criză a literaturii, care a fost de altfel şi subiectul de deschidere a lucrărilor întâlnirii de la Neptun.
Înainte însă de povestea Neptunului, vreau să mai întârzii preţ de câteva fraze asupra importanţei literaturii, mai ales pentru cei care au în cap imaginea unui ins sărit de pe fix, buchisind la un poem sau un roman în timp ce în jurul lui oameni cu capul pe umeri se zbat pentru propria supravieţuire şi pentru binele comunităţii. Ce se întâmplă dincolo de aparenţa unei sintagme precum la ce bun literatura? Ea conţine o jumătate de adevăr, care e mai nocivă decât o minciună întreagă. Ca să te apropii de adevăr, ar trebui să separi literatura de tendinţa firească a scriitorului de a literaturiza, tendinţă ce-l împiedică în permanenţă să-şi depăşească condiţia de scrib. E foarte greu de conştientizat şi-i de o mie de ori  mai greu de pus în practică. Aş fi putut deveni un cititor perfect nescriind deloc, dar uite că n-a fost să fie; cel mai adesea omul se împarte sub imboldul unui eterne nemulţumiri lăuntrice, scindându-şi capacitatea de concentrare… Oricum, multe lucruri folositoare m-a învăţat experienţa lecturii, printre care şi acela că există un prag, relativ îndepărtat şi extrem de mobil, până la care literatura este mimată. Peste 90 la sută din scriitori se exprimă prin cărţile lor în limitele impuse de acest prag, formând un fel de pat germinativ pentru procentul infim al celorlalţi, a căror literatură este efectiv o salvare în vremuri şi împrejurări din cele mai grele. Cuvântul, limbajul este liantul dintre materie şi spirit şi are menirea să împace şi să salveze, să aprindă scânteia divină din trupul muritor al omului restituindu-i nimbul veşniciei. Aceasta-i menirea marii literaturi şi, după cum am spus, ea nu se poate dezvolta decât pe un pat germinativ format din cărţi care mimează, nearticulând încă până la capăt formula salvatoare. Concluzie: nu trageţi în scriitori, de orice fel ar fi ei.
Tot mai puţini au urechi să audă acest îndemn. Ceea ce a răzbătut şi din discursul Domnului Preşedinte al USR (de atunci), Eugen Uricaru, care a deschis lucrările întrunirii de la Neptun. Domnul Preşedinte a spus printre altele că scriitorul este producător de bunuri simbolice şi totodată depozitar al memoriei colective şi că, datorită situaţiei grele în care se află România azi şi care afectează cu asupra de măsură scriitorul şi munca lui, suntem pe cale să ne pierdem cultura şi deci identitatea. Există pericolul iminent să dispărem ca naţiune şi popor, ceea ce ne-ar face unici pe planetă printre alte comunităţi. Domnul Preşedinte a mai vorbit despre situaţia dezastruoasă a cărţii în România, despre difuzarea fragmentată, care a creat zone de cultură locală generând scări valorice false, despre fragmentarea publicului, care va duce treptat la dispariţia lui şi a culturii naţionale.

Domnul Preşedinte a concluzionat spunând că scriitorii au rămas în vremurile actuale printre puţinii soldaţi care luptă în mod nemijlocit pentru păstrarea identităţii naţionale, iar discursul Domniei Sale s-a dorit un semnal de alarmă pentru cultură, deoarece în sala de conferinţe a Club-Bazinului se aflau şi câţiva reprezentanţi de la Guvernul României şi de la Ministerul Culturii.
În final, Domnul Preşedinte Eugen Uricaru a lansat propunerea ca, peste doi ani, cea de-a cincea întâlnire a scriitorilor din întreaga lume să se desfăşoare la Chişinău.
Discursul domnului Mihai Cimpoi, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din Basarabia, s-a dorit o analiză a conceptului de o singură literatură, care a stat de altfel pe frontispiciul lucrărilor de la Neptun. Domnia Sa a adus în discuţie aşa-zisele modele negative, întruchipate de un Cioran sau Eliade, care au optat pentru o ruptură cu trecutul lor românesc, atât prin conţinutul  operelor, cât şi prin limba în care au scris, vorbind apoi despre modelul Dante, pentru care experienţa exilului, nostalgia locurilor natale şi suferinţa înstrăinării au însemnat un izvor de inspiraţie. S-a trecut apoi la un subiect care vizează direct situaţia actuală a literaturii de dincolo şi dincoace de Prut, şi anume valorificarea scriitorilor din exil de către ţările lor de origine, iar domnul Mihai Cimpoi i-a dat exemplu pe scriitorii germani colonişti în Barasabia, recuperaţi din arhive şi biblioteci de compatrioţii şi colegii lor de breaslă de astăzi, readuşi acasă şi reeditaţi în tiraje substanţiale pentru cititorii de limbă germană – un act de cultură ce ţine de normalitate, dar care poate apărea cel puţin inedit, dacă nu inutil în ochii celor care fac azi legea în literatura română. Se simte o acută lipsă de comunicare, a mai spus domnul Mihai Cimpoi; scriitorii români şi basarabeni nu ştiu unii de alţii, iar când se întâmplă să afle se iveşte o anume opacitate, poate şi datorită naţionalismului cu tentă extremistă a unora dintre scriitorii basarabeni care i-a făcut să adere la grupări cultural-politice avându-i drept mentori pe un Adrian Păunescu sau un Vadim Tudor. Altminteri, raţiunea existenţei naţionalismului în teritoriul de dincolo de Prut are conotaţii grave, trimiţând la o chestiune de viaţă şi de moarte. Viaţa sau moartea unei limbi, a unei naţiuni, a unei bucăţi de ţară pe care România a pierdut-o şi continuă încă să o piardă. Dacă există un loc în Europa unde sărăcia este mai mare ca în România, acela este Basarabia. Domnul Mihai Cimpoi a pomenit despre şcolile româneşti din Tiraspol, Tighina, Transnistria, unde profesorii nu şi-au mai primit salariile de un an, unde foamea şi lipsurile de toată mâna par să fie un mod de împotrivire în faţa acţiunilor statului de reintroducere a limbii ruse. În prezent, procesul de  deznaţionalizare este în plină ofensivă în Basarabia. În faţa unui pericol real, a spus în încheiere domnul Mihai Cimpoi, omul de cultură are menirea să strige.
O imagine sugestivă şi… insolită a felului cum se manifestă naţionalismul în România a oferit-o discursul Carolinei Ilica, poetă care a apărut în faţa microfonului într-un superb costum naţional ardelenesc. Dragostea faţă de tradiţia strămoşească, dorinţa perpeturăii acestei tradiţii în grai şi-n port se potriveau de minune de altminteri cu figura fardată a vorbitoarei şi cu părul vopsit roşu. Am urmărit-o cu mare atenţie încercând să rămână impenetrabilă la apostrofările venite din sală, care m-au întristat mai degrabă. În ce mă priveşte, a fost un bun prilej pentru a-mi reaminti, consemnând totodată în aceste rânduri, că dincolo şi dincoace de manifestările culturale şi politice şi de curentele estetice de tot felul, dincolo şi dincoace de diversele moduri de a percepe valorile civilizaţiei sau ale primitivismului pentru a adera la el, în miezul şi-n centrul tuturor aşadar, se află omul. Dacă nu cumva femeia, mă rog, şi aici ar fi foarte multe de spus – lucruri de strictă actualitate socio-politică legate de criza spirituală cu care se confruntă lumea acestui început de mileniu, dar care nu-şi au locul aici. Patetismul insinuant, de o inocenţă agresivă al doamnei Carolina Ilica parcă ar fi dat să-mi răscolească unele nostalgii, redeşteptându-mi emoţii asemenea celor de pe vremea când primeam cravata roşie dimpreună cu discursul de rigoare al tovarăşei învăţătoare… În sfârşit, nimeni şi nimic nu-mi va putea restitui vreodată acele vremuri, acea stare trupească şi sufletească faţă de care vorbele nu mai prididesc să-şi arate neputinţa. Şi tocmai că vorbeam despre puterea vorbelor de a determina faptele şi de a pune în valoare nimbul de veşnicie al fiinţei omeneşti, aşa încât citez fragmentat, din memorie, cu scuzele de rigoare faţă de doamna Carolina Ilica în cazul când s-ar întâmpla să-i răstălmăcesc ideile: Când mă voi prezenta la judecata de apoi, în faţa lui Dumnezeu, îmi voi mărturisi vina… Da, sunt vinovată în faţa lui Dumnezeu că mi-am iubit poporul din care m-am născut, părinţii, strămoşii, glia… I-am iubit pe Eminescu, pe Cioran, pe Eliade, pe Brâncuşi… Dacă asta înseamnă să fii naţionalistă, da, recunosc în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor: sunt naţionalistă… Şi pe Antonescu îl iubesc, care a avut şi părţile lui bune… Da, şi Ceauşescu a avut părţile lui bune, pe care nu le voi aminti aici…

Este bine de amintit că poeta Carolina Ilica a vorbit după ce domnul Henri Zalis şi-a prezentat volumul Contribuţia scriitorilor evrei în cultura română şi câţiva scriitori români din Israel au readus în atenţia auditoriului cazuri de scriitori şi intelectuali evrei din România care au avut de suferit din pricina naţionalismului antisemit al legionarilor sau comuniştilor.
Pledoariile tendenţioase, cu iz de politică culturală partizană, au fost destul de numeroase printre luările de cuvânt. Se puteau distinge printre cei o sută cincizeci de scriitori de la Neptun câteva grupări adverse, aflate pe poziţii ireconciliabile. Poate că asta-i soarta scriitorilor şi-n general a românilor, să fie mai dezbinaţi decât alte categorii sociale şi alte naţii, măcar că întâlnirea de la Neptun a avut ca obiectiv principal cumuniunea şi colaborarea întru binele tuturor a scriitorilor de limba română.
O singură literatură aşadar. În cuvântul său, domnul Alexandru George şi-a exprimat temerea şi îndoiala. Există într-adevăr o singură literatură? Toţi cei care scriu şi publică volume în limba română aparţin uneia şi aceleiaşi literaturi? Domnul Alexandru George a atenţionat asupra sciziunii pe orizontală a literaturii române impuse de regimul comunist, datorită căreia mare majoritate a scriitorilor români aflaţi în afara graniţelor au fost excluşi din literatură, dimpreună cu nu puţini din ţară. După Revoluţie, în ultimii doisprezece ani, încă nu s-a făcut tot ce s-ar fi cuvenit pentru recuperarea acestor scriitori şi valorificarea lor prin editări şi reeditări. Aş adăuga, pe lângă cele spuse de domnul Alexandru George, că în sistemul cultural al tranziţiei va fi extrem de lung drumul respectivilor scriitori pentru a se întoarce în literatura română, de vreme ce nici autorii români contemporani din România nu sunt valorificaţi aşa cum trebuie. Domnia Sa a observat apoi o sciziune pe verticală, operată de împărţirea artificială a scriitorilor în generaţii literare, care împărţire se sprijină pe un suport profund nociv, deoarece fiecare dintre generaţiile apărute din zece-n zece ani pare să-şi aroge dreptul la o literatură a ei, deosebită şi unică şi nu de puţine ori negând ce s-a scris înainte sau după. Sunt în asentimentul domnului Alexandru George, dar ce te faci cu atâţia scriitori simpatici şi talentaţi care fac atâta caz de statutul lor de optzecişti sau nouăzecişti şi-l socot un fel de garanţie a valorii? Asta în vreme ce alţii, care şi-au zis cândva şaizecişti sau şaptezecişti sau au mâncat o pâine bună în epoca proletcultului, se îndoiesc până să se rupă în mii de fărâme de pertinenţă estetică şi bun-simţ civic, de ce s-a scris mai încoace. Eu unul am citit de prea multe ori în presa culturală declaraţii de genul: nu a apărut nimic notabil în literatura română după 1990, venite din partea unor literaţi de vârsta domnului Alexandru George sau mai tineri, declaraţii mânate cel mai adesea de un soi de neclintire agresivă ivită din opacitate estetică şi proastă înţelegere a fenomenului literar în ansamblul său (n-am să mă scol eu de pe acest loc să te aşezi tu, nu, asta în nici un caz…) despre care înclin să cred că sunt principalul mod de a exista în literatură al respectivilor, şi care s-au insinuat şi în unele luări de cuvânt de la Neptun.
Vicisitudinile venite din afară, provocate îndeobşte de ignoranţa şi mentalităţile unui sistem proiectate asupra societăţii, pentru care toată lumea plăteşte din greu, poate că nu produc atâtea pierderi literaturii şi scriitorilor ca divergenţele intestine animate de interese de tot felul ce au vlăguit organismul scriitoricesc din România până a-l transforma într-o cârpă de şters încălţările democraţiei originale. Scriitorii muritori de foame devin subiect de senzaţie, de un pitoresc de prost gust, în presă şi în jurnale de actualităţi la televiziuni, şi totodată poţi vedea scriitori plesnind de sănătate şi bunăstare, în plin apogeu glorios al carierei, prostituindu-se ceasuri în şir pe posturi de televiziune, înflorind şi dându-şi obolul roadelor unui public şi unei populaţii puse să aleagă şi care deja a ales.
Nu e cazul scriitorului aflat deasupra alegerii, a înclinaţiilor şi gustului public. El este îndeobşte o fiinţă aparte, a cărei iubire de oameni şi de omenesc este generată de un soi de mizantropie ce poate fi numită şi spirit critic, aşa încât ar trebui să fie extrem de atent la felul cum există printre confraţii săi. Adeseori însă, atenţia îi slăbeşte, îi adoarme chiar pe lungi perioade, sau definitiv. Scriitorul încearcă să refacă viaţa din vorbe, la fel ca toţi ceilalţi oameni, dar cu mai multă îndârjire şi mai ales cu multă iubire, dat fiind că el posedă sau ar trebui să posede acea cunoaştere a inimii proprie Creatorului. S-a vorbit mult la Neptun. Câte 8-10 ore pe zi. Multe lucruri interesante şi folositoare s-au spus, dar am auzit şi destulă sporovăială deşartă, demagogie şi destui scriitori s-au formalizat nedezminţindu-şi formaţia de activişti culturali. Era desigur inevitabil, normal în contextul anormalităţii lumii în care trăim, dar trebuie totuşi spus că asta nu duce la nimic bun. Iar după cum se poate vedea cu ochiul liber, şi-n literatură, că, oriunde ţi-ai întoarce privirile în ţara asta, lucrurile nu merg spre bine.
Aş aminti aici pentru cine se întâmplă să nu ştie că moartea cuiva apropiat e un semn la care trebuie să iei seamă cu smerenie şi strădanie, având drept reazem certitudinea că Dumnezeu ne încearcă pentru că ne iubeşte, iar noi nu suntem încă vrednici de Iubirea Lui.
Tragedia prin care s-a încheiat ediţia din anul acela a întâlnirii de la Neptun, moartea celor trei scriitori, ar fi trebuit să fie pentru confraţii lor un semn pe care să-l descifreze.