Charles D’Orleans (1391–1465)

BALADĂ

 Deunăzi, cum priveam, spre Ţara Frâncă
De peste Mânecă, din Dovre-port,
Gânditu-m-am la zilele ce încă
Mi le-amintesc şi,-n inimă, le port,
Trăite-acolo,-ncât, ca pe un mort,
Am prins a le jeli, – pe când, din prag,
Priveam la locul, mie, cel mai drag.

Simţeam că e nedrept amară tângă
Şi-atari suspine-n inimă să port,
Acum, când pacea ne e tot mai lângă
Şi pare să ne-ncapă-n caldu-i cort;
Ci gându-acesta fostu-mi-a ranfort,
Dar tot, precât puteam nădejdi să trag,
Privind spre locul, mie, cel mai drag.

De vasul fără păs de colţ de stâncă,
Ce e Speranţa, – tare ca un fort,
Rugatu-m-am ca marea cea adâncă
S-o treacă, dând de veste că nu-s mort,
Eu ce m-aş fi ascuns, prin bocaport,
În ea, – nemai –, de pe străin meleag,
Privind spre locul, mie, cel mai drag.
 
ÎNCHINARE
O, de i-aş fi preadulcei Păci consort!
Războiului, atâţia i-au dat ort,
Pe mine constrângându-mă, doar vag
Să-mi mai văd locul, mie, cel mai drag.