Jean Cocteau
PLAIN-CHANT/
CANTUS PLANUS
(III, 8)

Pe plac, că-mi sunteţi, Muze, – sau nu –, puţin vă pasă,
Simt că, fără un baremi salut, o luaţi din loc.
E-n zori de zi,  – cocoşul în clocot dă pe casă,
Şederii voastre, iată, nu-i mai slujesc drept loc.

N-am să mă tângui, însă: vi-i fără milă hoarda,
Iar strigătu-mi s-ar pierde-n tăceri de nedescris.
Ci, una celeilalte strângându-i păru-n coarda
De preţ, plecaţi, – un lucru lăsând, în urmă, scris.

Era chiar ţelul vostru. Grăbite, sunteţi repezi;
Dar când voi fi pe moarte, să-mi staţi la căpătâi.
Eu scriu cu-albastrul sânge al unei albe lebezi
Ce, pentru fi mai vie, are să moară-ntâi.

În somn iernatic, fila, de-acum, n-o mai însânger,
Dormi-voi, Muze, dacă aşa vreţi voi, supus.
Când treaba vă e gata, chiar e. L-aud pe înger
Că-ncuie uşa, după ce,-n pâlc, vă veţi fi dus.

Ce mi-aţi lăsat? Iertare-ţi cer, dragostea mea, una, –
Doar tu, mezin al turmei, mi-ai mai rămas. Suspin
Şi-ţi spun: mă strânge-n braţe şi paşte-mi, tu, cununa
De laur, ce-mi pătrunde în carne, spin cu spin.