Cântecul dragostei mai tari ca moartea
(El Romancero)

Într-o dis-de-dimineaţă
de Sânziene, de Sânt-Ioan,
contele Olinos, calul
adăpându-şi-l la malul
mării,-ncepe a cânta;
o cântare-atât de dulce
şi pe paseri le-ncânta;
călătoru,-n cale,-şi uită
de călătoria sa,
iar năieru-şi lasă nava
într-acolo să o ia;
ci lucra, estimp, regina,
iară fi’că-sa dormea.
– Scoală, scoală, Albanina,
din preadulce lenea ta,
     să-mi auzi cântând sirena,
cât mai are-a ne cânta!
– Mamă, mamă, nu-i sirena
care cântă, nu e ea,
ci e contele Olinos,
bòlnav de inimă rea;
chinul, cin’ să i-l aline,
când el inima mi-o vrea?
– Blestemat să-i fie cântul,
dacă inima ţi-o vrea;
o să pun să ţi-l omoare,
parte n-o avea de ea!
– Dacă pui să mi-l omoare,
ne-ngropaţi alăturea!

*
El, la miezul nopţii moare,
pe la cântători, şi ea;
mi-i îngroapă cum li-i treapta:
în altar o pun pre ea;
don Olinos, mai la dreapta,
os de domn ce nu era.
Ci, dintr-însa, o răsură
albă dă; din don Olin,
numai ghimpi şi floare sură,
dă, aşijderi, un ciulin.
Ramurile, de se-ajung,
se sărută flori cu spine;
cele câte nu se-ajung,
numai lacrimi şi suspine.
Şi atunci regina pune,
ah, de ciudă, pune ea
un copil să-i taie, – june
ce, tăindu-i, hohotea!

*
Cică el, ajuns erete,
iară dânsa, alb bâtlan,
zboară-alături şi pereche,
sus pe cer, din an în an.