Cântecul  
lui Abenánamar
   (El Romancero)
 
   – Abenánamar, Abenánamar,
    màure la chip şi nume,
 semne mari se arătară-n
 ziua când venişi pe lume:
 marea, lină, – luna, plină;
 màurul din zodia asta
 spune lucrului pe nume!
 A răspuns atunci maùrul,
 s-auzim ce-a spus anume:
 – Doamne, eu ţi-oi spune verde,
 şi, de vrei, la moarte du-mă,
 căci mi-a fost un màur tată
 şi-o creştină roabă, mumă;
 ce, fiind eu copilandru,
 maică-mea-mi tot spunea mie
 că minţitul nu se cade,
 că e mare josnicie;
 precum vezi, tot adevărul
 ţi l-oi spune, măre, ţie.
– Mulţumescu-ţi, Abenánamar,
că eşti om de omenie.
Ce castele îs acelea,
strălucind de măreţie?
– Ăl dintâi Alhambra-i, doamne,
iar colò, sfânta geamie;
cestelalte-s Alijares…
Pentru-aşa minunăţie,
maùrul ce le-a fost faur
lua ţechini, pe zi, o mie,
iar în zilele de-odihnă
tot pe-atâta pierdea, aur;
şi mai e Generalife
cu grădinile-i minune;
pe când turnurile alea-s
Turnurile Roz pe nume.
Don Juan, riga, spuse-atunce,
s-auzim ce-a spus anume:
– O, de-ai vrea şi-ai vrea, Granadă,
ai putea să-mi fii soţie,
Córdoba şi cu Sevilla
ţi le-aş da, de zestre, ţie.
– Ci nu-s văduvă, Măria
Ta, să mă cunun cu tine;
iar maùrul meu, maùrul,
el la mare preţ mă ţine.