Francis Jammes
(1868–1938)

CLARA D’ELLÉBEUSE
 
Mi-e dragă,-n vreme, Clara d’Ellébeuse,
elevă-n vechi pensioane. Ştiu că ei
îi surâdea,-n seri calde, pe sub tei,
să răsfoiască almanahuri vechi.

Mi-e dragă numai ea; mai simt în mine
albastrul nimb al gâtului ei alb.
Pe unde-i ea? Pe unde,-acea lumină?
Crengi lungi intrau în dormitoru-i alb.

Poate că, cine ştie, nu e moartă
sau, poate, eram morţi şi eu, şi ea.
Într-un târziu de august, frunza moartă
în curtea mare,-n rece vânt, foşnea.

Îţi mai aduci aminte vaza-n care
erau penaje de păun, cu rare
scoici împrejur? Ne eşuase nava
iar banca se chema că-i Terra-Nova.

Te-aştept, iubită Clara d’Ellébeuse,
să ne iubim, dacă exişti, câteva clipe!
Bătrânul parc e plin de vechi tulipe,
tu vino goală, Clara d’Ellébeuse.