– urmare din numărul trecut  –

Punctul de plecare este o teorie a impresiilor cenestezice. „În somn, remarcă el, sistemul nostru nervos este permanent excitat datorită unor nenumărate ocazii interne”1. Urmează apoi o enumerare a multiplelor evenimente intraorganice care populează corpul adormit. Din acest murmur endogen, fapt al activităţii organelor, iau naştere „sute de motive pentru ca spiritul să se uimească şi să caute raţiunile acestor excitaţii”2. Iată ce permite definirea visului ca „cercetarea şi reprezentarea cauzelor senzaţiilor astfel suscitate, adică a cauzelor presupuse”.
Aceasta este, după Nietzsche, geneza psihofiziologică a visului. Este activitatea cerebrală urmărind identificarea cauzelor excitaţiilor proprioceptive consecutive afectării organelor. Să remarcăm că este vorba de o activitate intelectuală, dar întrucâtva inferioară şi reflexivă: spiritul aspiră (suchen) să afle ceea ce se întâmplă, adică de unde emană excitaţiile pe care el le percepe din interiorul aceluiaşi corp. La capătul acesta, el emite o „ipoteză“ (Hypothese) care devine „o credinţă, însoţită de o reprezentare imaginală (bildlichen Vorstellung) şi de o invenţie poetică (Ausdichtung)”. Această căutare spontană a cauzelor nu face decât să mimeze cercetarea ştiinţifică: ipoteza devine o credinţă figurabilă. De unde afinitatea formei onirice cu opera poetică: „imaginaţia excitată” stilizează senzaţia. În acest fel apare funcţia sa simbolizantă. Nietzsche îşi etalează concepţia pe materialul exemplelor cunoscute: ţesături transformate în şerpi, sunete transformate în dangăt de clopot sau în bubuituri de tun.