Inconştientul, ca valoare simbolică, îşi găseşte exprimarea „regală” în vis. Nu întâmplător această temă dă ocazia, la Nietzsche ca şi la Freud, unor dezvoltări esenţiale. Confruntarea tematică va străbate deci visul, unde îşi va găsi şi un fel de recapitulare.

Concepţia apolinică a visului

Încă de la prima mare operă nietzscheană, Naşterea tragediei, visul joacă un rol esenţial. Sarcina sa este de a caracteriza „lumea estetică” revelatoare a principiului apolinic, faţă de lumea estetică a beţiei (Rausch), care revelează principiul dionisiac1. Visul este deci unul dintre cei patru termeni ai acestei proporţii care stă la baza oricărei opere.
„Lumile visului” se sprijină pe ideea forţă a artelor plastice şi a poeziei: „la belle apparence” (frumoasa apariţie). Aceasta trimite la rândul său la juisarea rezultată din „comprehensiunea directă a formei”. Artistul apolinic, „practicianul frumoasei apariţii şi al formei”, exploatează o aptitudine prezentată de Nietzsche ca aparţinând fondului antropologic: „Fiinţa noastră cea mai intimă, fondul nostru comun cu toţi ceilalţi (gemeinsame Untergrund) experimentează în sine visul ca pe o plăcere profundă şi o necesitate fericită”2.
Apollo întruchipează deificarea „acestei fericite necesităţi a experienţei onirice“. Altfel spus, sub numele său este ridicat la rangul de valoare estetică, ceea ce este experimentat (într-un sens cvasifiziologic) în plăcerea visătorului. Prin aceasta, „lumea interioară a imaginaţiei”, căreia visul îi este instanţa privilegiată, este consacrată.. Vedem legătura strânsă care apare încă de la început la Nietzsche între vis şi artă. Este vorba însă mai mult decât de o analogie: visul este necesitatea experimentată care îşi găseşte în expresia artistică (esenţialmente plastică) organul şi limbajul.