„Sfinţise soarele din dosul piscurilor Cozii, când el poposii în pacinica vâlcea unde stă pitită mânăstirea, ca un cuib între munţi“2.

Astăzi Cotmeana s-a schimbat, au schimbat-o clipele ce au trecut cu fiecare veac, dar soarele sfinţeşte tot în dosul piscurilor Coziei – cum  l-a văzut Odobescu cu mai bine de un secol în urmă – au rămas pădurile, chiar dacă mult rărite de furia oamenilor, s-au schimbat oamenii răriţi şi ei de furia vremurilor.
Cotmeana adună prin timp o istorie, care nu este altceva decât istoria noastră ca popor, adică o sinteză balcanică ieşită dintr-o lume aflată în plină efervescenţă în primele veacuri ale celui de-al doilea mileniu creştin. Romanitatea orientală nord-dunăreană, va primii aportul de necontestat al populaţiilor slave, dar şi al ultimelor valuri turanice, ce vor grăbii procesul de centralizare statală în acest spaţiu. Lumea românească nu va mai cunoaşte o asemenea efervescenţă şi schimbare decât în secolele XVIII-XIX.
Toponimul este dovada începuturilor evului mediu românesc şi al sintezei culturale care dă naştere în fond principalelor instituţii de conducere a ţării. Un spaţiu românesc prin excelenţă, aflat în zona piemontană a Munteniei, aici i-a naştere Cotmeana, prin convieţuirea româno-cumană, dovedită şi de toponimia locală, o aşezare care intră în istorie datorită locaşului de cult de aici – mânăstirea. O biserică ctitorită probabil de Vladislav Vlaicu şi Radu I, cu o arhitectură unică în Ţara Românească amintind de stilul bizantin şi de cel bulgăresc arhaic, dar care prin prefacerile aduse de Mircea constituie punctul de plecare al viitoarei şcoli româneşti de arhitectură.