Nişte scări întunecate (adică fără lumină pe coridor – n.n.). O uşă metalică maro, cu vizor la nivelul pieptului. Lângă, un frigider mic, Fram, ruginit, cu un teanc de scânduri deasupra. Pe uşă, numărul opt lipit strâmb. Fără sonerie.
 
 Totul se întâmplă acum şi aici.
 Dar prezentul e scurt.

 (inscripţie pe un interval de lemn dintre două geamuri
 ale acceleratului 1669, Iaşi-Braşov, vagon 5)
 
Îmi deschide tocmai Barbu (nume fictiv, de fapt pictorul e cam spân – n.n.). Ne aşezăm la masa din bucătărie „că dincolo e plin de tablouri şi de nevastă-mea”. Nu, mersi, nu vreau cafea, că mă supără la inimă. Aşa tânăr, zice el, îmi pare rău, ceai n-am. Fumează mult, fără să deschidă geamul. E frig rău, că împuternicita face economie la căldură pe hernia mea de disc, hoţi dom’ne. Pe faianţa de la chiuvetă e pictată o mare învolburată. Cămara e deschisă şi se văd rafturi cu borcane de dulceaţă aranjate pe soiuri. Ai venit să-ţi povestesc, nu?, stai să termin ţigara asta, sigur nu vrei cafea?