Ecce homo… Cine mai sunt eu? De multe ori m-am rătăcit. De multe ori m-am rătutit. M-am regăsit.
După Revoluţie n-am mai vrut să mă trag din maimuţă. N-am mai vrut şi n-am mai vrut! Şi ce?
M-am dus la Dumnezeu să mă facă din ţărână… Adam… „Adame, unde eşti?” Venea pe aleea principală… Noi ne-am pitit în tufişuri, tocmai mâncasem din pomul interzis… Ni se oprise mărul în gât. Dracul ne-a pus! „Ieşiţi de unde v-aţi ascuns sau vin eu să vă caut?!” De-abia atunci am băgat de seamă că nu aveam nimic pe noi. Cum să ne arătăm aşa în faţa lui Dumnezeu? „Pune ceva pe tine, femeie, măcar între picioare!” Nu avea ce… Am rupt nişte frunze de viţă-de-vie sau de smochin, habar n-am de ce or fi fost. Şi pentru ea şi pentru mine. „De ce nu răspunzi, Adame?” „Suntem goi, Doamne!” „Nu cumva aţi mâncat din pomul cunoaşterii şi aţi vrut să fiţi nemuritori, nemernicilor?” „Numai câte o jumătate de măr, Doamne!”… Ne-a dat afară din Rai. Eu cu sudoarea frunţii să-mi câştig pâinea! Eva să nască în dureri! Şi amândoi să ne înmulţim şi să umplem pământul cu oameni. Asta n-a fost prea greu. Pentru că am descoperit misterul de sub frunză şi ce se întâmpla îi plăcea şi ei… Dar nu aveam decât jumătate de cunoaştere, pentru că nu rumegasem decât o jumătate de măr. Şi ne-am osândit atunci de bunăvoie să cunoaştem lumea! Ce este în noi, ce este pe lângă noi… Şi mai departe, până unde ţine pământul, până unde ţine cerul, până unde ţine viaţa. Şi am aflat că tot pe jumătate suntem muritori, pe jumătate nemuritori. Adică fiecare dintre noi, când îi vine rândul, se întoarce în ţărână, că nimeni nu este veşnic, chiar dacă trăieşte nouă sute de ani, cum am trăit eu, dar viul din el trece în urmaşul lui, şi tot aşa, din urmaş în urmaş, cât există omul pe pământ. Da, aşa, suntem nemuritori. Şi nemurirea noastră stă în sămânţa noastră, un fel de mormoloci invizibili cu ochiul liber care dau din codiţă până întâlnesc o boabă desprinsă din uterul femeii… Asta e porunca şi noi credem că facem dragoste… Asta e, viitorul stă în ouă…