Sus e Cerul  este premiera de iarnă şi de zăpadă a lui Marin Ioniţă şi a Luminiţei Borta, un spectacol care închide cu o vibraţie puternică anul 2010. Ningea liniştit în seara de 18 decembrie, când am urcat la Sala Studio a Teatrului Al. Davila, de dragul acestor doi prieteni. Marin Ioniţă şi Luminiţa Borta sunt deseori reflexe ale fiinţei mele. Eu mai mor, e ceva ce nu pot controla, ei nu reuşesc însă, deşi se căznesc. Aşa că mă îmbăt de fiecare întâmplare artistică pe care-o pun în scenă împreună, de prezenţa lor discretă, ai zice că au curs deja pe-o hârtie invizibilă şi că le-a supravieţuit doar parfumul. Luminiţa are, în special, darul ăsta. Marin Ioniţă, mai bătăios şi mai orgolios, se luptă pentru fiecare petic de recunoaştere, de aplauze, de îmbrăţişare strânsă. Luminiţa le lasă să treacă, nişte palme în surdină, bat fără să bată, actorul îşi face datoria, cheamă şi, dacă e auzit, cu-atât mai bine.
Sus e Cerul durează o oră şi 20 de minute. Mai mult sau mai puţin. Este confesiunea unei conştiinţe care înghite praguri psihologice ca şi cum ar înghiţi plăcinte cu brânză. Lacom şi pe nemestecate. Este o confesiune despre viaţă şi condiţia de vieţaş, despre condiţia umană, indiferent de spaţiu, timp şi conjunctură istorică, despre moarte şi fantomele ei, despre zădărnicie şi frumuseţea ei, despre dragoste şi tot ce-i stă împotrivă. Marin Ioniţă s-a întrecut pe sine în acest demers scenic, a intrat cu tot corpul greoi, cu paşii care abia de-l mai duc, în cercul magic al transfigurării şi-al revelaţiei. De la banalitatea aparenţelor la zvâcnetul nebuniei, de la virginitatea pierdută printre bălării la insula grecească, a soţiei cu fermă de vaci şi chiar de melci, neiubită, dar necesară, dacă vrei confort şi siguranţă. De la dragoste la trădare, dinspre miezul nopţii, în teatrul în care doar decorul mai respiră, către bătăile inimii care se căieşte, se zbuciumă şi face infarct în spatele uşii închise a sălii de spectacol. Iubitul dintre bălării, vândut grecoaicei cu fermă şi insulă, zootehnist de talent, tânjeşte după actriţa părăsită la terminarea facultăţii. În fond, confortul şi siguranţa nu prea înseamnă iubire, iubirea miroase altfel. Nu miroase nici măcar a lămâi şi măsline, dar a vaci, boi şi melci!
Luminiţa Borta a gândit magistral un spectacol care-ţi încălzeşte ochii. Până la lacrimi. Eu am plâns de cel puţin trei ori. Am plâns când Luminiţa ne-a povestit cum se moare pe scenă, în şi după fiecare spectacol, după trei-patru  reprezentaţii, şi cum moartea aceasta n-are nici măcar o groapă peste care să te întinzi cu toate lacrimile tale. Am plâns când s-a intersectat cu episodul Revoluţiei Române victorioase, purtătoare de flori în gura tunurilor, sacrificată însă ca o măsea de minte, se strică mai repede… Şi-am plâns când şi-a întrebat fiica din sală – putea să fie oricine altcineva, era, de fapt, ea însăşi, la anii primelor îndrăzneli, beatitudini, euforii – dacă e mândră şi mulţumită de ce-a ajuns, de ce-a devenit, de ce-a reuşit. Îngrozitor acest joc de-a întrebarea şi răspunsul. M-am imaginat pe mine, la 18 ani, încrezătoare şi cu sacrificiul în palme, privind către cea care sunt astăzi, poate mai înţeleaptă, dar şi mai nefericită.
Lasă-i, Doamne, pe oameni să-şi aleagă momentul, clipa morţii, însă nu-i lăsa nemuritori! (Citez din memorie.) Este actul final. Îşi intră în drepturi spânzurătoarea, simbol şi faptă,  care mijloceşte transferul, schimbul de energii şi de identităţi. Marin Ioniţă se ia de piept cu datul firii. Şi o face, tocmai pentru că îi e frică. Luminiţa Borta se hrăneşte cu textul lui, îl luminează, îi dă greutate şi-o sclipire care face ape-ape. Nu există timpi morţi. Nu-i nimeni patetic. Tot timpul eşti cu sufletul la gură.
Sus e Cerul e o poveste despre fiecare dintre noi, despre ce se ştie şi ce nu se ştie, despre realitate şi aparenţă. Prietenii mei reuşesc să producă frisoane, febră, trepidaţii… Şi eu, care credeam că nu se mai poate, că a îngheţat totul şi că ne pregătim de odihna veşnică.