Desprins parcă din Pateric, unde bântuie asceţii şi înţelepţii cu aură de nisip în jurul frunţii ce încearcă să-şi găsească în pustiu mântuirea, dar şi din ceva mai moderna carte a lui Umberto Eco, Numele trandafirului, Cristian Bădiliţă, prin modul său cu totul insolit a-şi asuma existenţa, e o pasăre rară, un fel de creatură, alcătuită deopotrivă din sânge, solzi, carne şi pene, dar şi din litere de foc, ce se târăşte greoi pe uscat, înoată prin aer şi zboară arzând în adâncuri, căutându-şi cu obstinaţie singurătatea şi împlinirea. Scrisă în mare parte în „chilia sa”, ridicată în mijlocul unei livezi cu „multe poame”, un mic Eden terestru, aşezat undeva în apropierea Mănăstirii Argeşului, Falsul tratat de teologie poetică intitulat cum nu se poate mai frumos Dumnezeu de la Mancha doarme cu tâmpla crăpată pe umărul meu, e un fel de Jurnal al fericirii, unde se împletesc, când armonios, când neliniştit, spiritul unui avva Antonie, a lui avva Ghelasie, a lui Grigorie Teologul, cel al lui Zeonon şi al tuturor părinţilor pustiului, cu spiritul lui Pascal, al lui Descartes, al lui John Perse, Paul Claudel şi Saint-Exupery (câteodată pătrunde în ţesătură şi duhul lui Kahlil Gibran, cel din Profetul), pentru a alcătui o frânghie aeriană, o adevărată scară a lui Iacob menită să-l urce pe autor la cer şi să-l coboare pe Dumnezeul de la Mancha, preţ de o clipă, pe pământ. El scrie ca şi cum „ar arunca de dimineaţa până seara” pietre sau lentile şlefuite de nebuni şi înţelepţi în oglinda „celeilalte lumi”, cu scopul de a ne lăsa să contemplăm „veşnicia” şi „nimicul” printre cioburile sparte ale lui „aici” şi „acum”.
Scriind Falsul tratat, autorul se simte atât de viu, încât are senzaţia că, dacă s-ar stinge, universul întreg s-a stinge odată cu el şi lucrurile toate s-ar acoperi cu o pojghiţă subţire de cenuşă. Conştiinţa fragilităţii şi a nimicniciei sale îi relevă, totodată, puterea şi măreţia existenţei. De aceea el se agaţă cu toată puterea de „frânghiile văzduhului”, pentru a-şi anihila o parte din slăbiciunile trupului şi a-şi învinge teamă de moarte. „Sunt un nimic, dar sunt viu – clamează el, lăsând în urmă un şir de puncte de suspensie, ce s-ar traduce prin: „Dar Tu ce eşti, Doamne, ce umpli nimicul numit eu şi ce s-ar alege din orbitoarea-ţi frumuseţe dacă n-am fi noi?!”