Câte ceva despre Sanatoriul de boli discrete  
al lui Lucian Vasilescu
 
Între poeţii generaţiei nouăzeci Lucian Vasilescu  ocupă o figură aparte. Uşor blazat, uşor taciturn, el şi-a găsit în poezie un refugiu iluzoriu, în care îşi dezvoltă, cu migala caracteristică unor spirite introvertite, obsesiile ce-i bântuie imaginarul. Formula sa poetică se dezvoltă pe spaţii largi, în care versul curge lent, asemenea ropotului unei ploi de vară ce cade monoton pe acoperişul de olane al unei case boiereşti, căzute în paragină. Din când în când, ropotul e întrerupt de străfulgerarea unor gânduri şi a unor stări ambigue, pe care autorul Sanatoriului de boli discrete nu le închegă până la capăt… Frazele sale se înşiruie pe un portativ alcătuit dintr-o imensă pânză de păianjen, în centrul căreia se leagănă trupul poetului abandonat într-un şezlong uzat, îmbrăcat într-un costum de vânătoare, cu puşca sprijină de masa de scris şi clarinetul aşezat pe piept. Din camera de alături răzbat acorduri de pian şi de chitară: „soarele apunea răsucind fuioare de lumină. în codrul de termopane fusese încă o zi. una senina./crâmpeie din acea înserare ajungeau până la mine, răscolind amintiri. despre cum ar fi putut sa fie./despre deşertăciune şi poezie. despre moartea mea splendidă, multicoloră, vie./despre cum arată lumea de dinainte de cea de apoi”. Există o notă bacoviană în poezia această a banalului, un plictis, o stare de degradare a materiei. Sau, mai degrabă, cehoviană. Moartea splendidă de care vorbeşte poetul e doar o simplă figură de sil. E un vis întrezărit printre gene, într-un moment de apatie. Starea pe care ne-o transmit versurile sale nu are nimic de-a face cu euforia sau entuziasmul. E vorba de o agonie lentă, în care clipele putrede se scurg printre degetele unor mâini ce se leagănă alene în aerul îmbibat de miasma trupurilor pe jumătate vii, pe jumătate descompuse… În loc de speranţă, în această lume a unui crepuscul estompat, plutesc vagi aduceri aminte, din lumea „de dinainte de cea de apoi”; nu descifrăm înlăuntrul lor  urme de regret sau nostalgie… Recviemul său cântat în semiobscuritate e ca o dare de seamă statistică, în care cifrele (sentimentele) sunt acoperite de un strat de praf sau de cenuşă…