Nici mai mult, nici mai puţin: acesta este titlul expoziţiei de gravură (s.n.) al cărei vernisaj a avut loc pe 29 ianuarie, la ora 19, în incinta Insitutului Cultural Român din Bucureşti. Informaţiile privind evenimentul au fost de data aceasta extrem de parcimonioase. Ziarele Cotidianul şi Ev. z., precum şi revistele culturale afiliate, în care, măcar odată la două zile, apar articole, interviuri cu şi despre Cărtărescu, s-au mărginit să prezinte evenimentul doar ca pe o simplă ştire. Mă interesau comentariile. Le-am căutat pe Google. N-am găsit nici unul. Şi totuşi, legând ştirile una lângă alta, am aflat câte ceva. Şi anume: că expoziţia a fost organizată la iniţiativa Universităţii Naţionale de Arte şi că prezentarea a fost oficiată de însuşi rectorul acestei instituţii, d-na Ruxandra Dumitrescu, în opinia căreia evenimentul trebui văzut ca pe o „lectură pe deplin înţeleasă”, desigur, în sens plastic, a celebrelor Sonete ale lui William Shakespeare şi a volumului, de acum la fel de celebru, De ce iubim femeile, de Mircea Cărtărescu.
Îmi pare rău că pe masa mea de lucru nu am cele tomuri ca să le compar. Desigur, fiind scris în secolul vitezei, volumul lui Mircea Cărtărescu e mai consistent. Am mai aflat că expoziţia a fost organizată la iniţiativa, doamnei sau d-rei lector Anca Boieriu, care, pornind de la aceste două nume, a vrut să atragă publicului atenţia asupra faptului că tehnica gravurii „începe să dispară” de pe simezele galeriilor de artă din Bucureşti”, ţinând o pledoarie, în acest sens, pentru revigorarea ei. Am mai aflat, de asemeni, că la vernisaj a fost prezentă însăşi „muza” unora dintre tinerii de la Secţia de Grafică, Mircea Cărtărescu, care, în cuvântul său, i-a îndemnat pe studenţi să facă în artă „totul din convingere”, ascultându-şi chemarea interioară, refuzând, ca în cazul de faţă, orice compromis. Cealaltă muză, Shakespeare, din păcate, absentând de la vernisaj, nu le-a putut transmite niciun sfat prietenesc. Nu ne îndoim totuşi de faptul că autorul nemuritoarelor Sonete a fost onorat de această companie. Simbolic, s-a mângâiat pe chelie, după care şi-a frecat mâinile de satisfacţie, şi chiar a chicotit. De, nu în orice zi ai parte de astfel de spectacole. Acolo, unde stă, în eternitate, plictiseala e în toi. Şi nici în Englitera acum nu e mai vesel. Londra e în plină criză. Noroc de Bucureşti…