Poetul Gh. Izbăşescu s-a izbăşit toată noaptea. Adică, mai pe româneşte, a sforăit de i-au sfârâit călcâiele. L-am văzut mai întâi stând în pat în capul oaselor. Apoi, tot în pat, pe jumătate înfăşurat în plapumă, luând poziţia lumânare. Globii oculari i se zbăteau nefiresc sub pleoapele imense, care îi acopereu o mare parte din obraz, cealaltă parte fiind acoperite de buze. Ridicându-se pe vârful picioarelor, poetul căuta să ajungă cât mai aprope de lustra stinsă, luminată de razele lunii. Buzele sale mormâiau ceva nedesluşit, în timp ce din gâtlej, din plămâni sau din stomac răzbătea un horcăit sinistru. Mi-am astupat urechile şi m-am răsucit în pat, acoperindu-mi faţa cu o pernă. N-a ajutat la nimic. Sforăitul devenise tot mai ciudat. Era ca şi cum cineva, undeva pe câmp ar fi pocnit din bici şi brusc cerul s-ar fi acoperit de nori înspăimântători din care ar fi izbucnit tunete şi fulgere. A fulgerat mult şi bine şi a tunat îngrozitor. După care a început să plouă cu picături mari ce loveau parchetul ca pe un acoperiş spart. Treptat ploaia s-a transformat în lapoviţă şi lapoviţa în ninsoare. Crivăţul a începutul să se tânguie acoperind pereţii cu un strat gros de promoroacă. Mă apucaseră fiorii. Totuşi am încercat din răsputeri să adorm, înfundându-mi degetul arătător înăuntrul cochiliei urechii drepte, cea stângă fiind adânc înfiptă-n pernă. Îmi ţineam ochii închişi şi dinţii încleştaţi, înjurându-l în gând pe prietenul meu Liviu Ioan Stoiciu, care dormea undeva alături, într-o cameră aerisită, împărţind patul cu sine însuşi. De o parte Lis, de cealaltă umbra sa. De o parte umbra, şi de cealaltă Lis. Iar între ei o scândură de brad, ce împărţea patul în două. Organizatorii insistaseră ca şi Lis să ocupe o cameră dublă, dar el a preferat, din motive oarecum obscure, una single, plângându-se de insomnii şi spunând că, „în general, el nu suportă pe nimeni noaptea lângă el, deoarece e bântuit de demoni…” Aş fi vrut să văd şi eu ce fel de demoni îl bântuiau pe autorul Fanionului, drept care am bătut în perete, strigând: „Lis, cumva ai adormit…”