De câte ori întâlnesc acest personaj îmi apare în faţă imaginea unei femei care urcă o cărare de munte spre o mănăstire ce pare zidită pe marginea cerului. Din desaga purtată pe umeri ca o raniţă de soldat răsare un cap de copil. Care-şi plimbă privirea ochilor mari şi negri, plini de mirare şi de întrebări, peste văi şi culmi, peste stânci şi pajişti de parcă ar fi să le ia în stăpânire.
Nu căutaţi această icoană nici în biserici, nici în troiţe, nici în muzee, nici în catedrale, nici în colecţii. Nu veţi găsi nicăieri o madonă cu copilul în desagă. Pe Rafael l-ar fi făcut şi mai celebru, pe Tizian unic, pe Leonardo cu o minunată replică a Giocondei.
Dar icoana aceasta nu a fost pictată. Ea a rămas zugrăvită în adevărul unei amintiri. „Pe când eram de un an, doi mă ducea mama în desagă pe potecile de munte să ne închinăm la mănăstire”! Iar primele amintiri niciodată nu mint…
Îi va fi rânduit încă de pe atunci mama lui să intre în cinul călugăpresc? L-a dăruit bisericii? L-a închinat credinţei într-un Dumnezeu?
Oricum drumul într-acolo a început ca al lui Creangă, cu grea desprindere de satul în care începuse să se afirme ca un flăcău luat în seamă. Va fi fost vorba, poate, şi de o Smărăndiţă cu ochi de căprioară? Cu sânii de-abia ghiciţi sub pânza subţire a iei? Şi mai era şi ceata de băieţi tulburaţi pe pragul bărbăţiei. Şi turmele de păscut şi dealurile de urcat, şi caii de călărit, şi văile de hăulit, şi horele de jucat, şi cântecele de cântat, şi poveştile de povestit, şi fetele de iubit…
Ce-l va fi făcut să aleagă sau să se supună să apuce tocmai pe această cale? Nu era singurul care părăsea satul. Dar se rostogolise peste ţară comunismul, tinerii căutau şcoli din care să iasă ingineri, profesori, medici sau măcar sudori, zidari, şoferi, electricieni, macaragii, muncitori  în fabrici, pe şantiere.