Activînd limita, prin intermediul formei, autorul Voluptăţii limitelor a ajuns, previzibil, pe tărîmul unui eleatism care înlătură zbuciumul trăirii, dinamismul acuzat al liniilor, agitaţia larvară a efemerului. O neclintire decorativă se aşterne peste peisajul convulsionat. Mişcarea vizionară are şi ea o limită, care e propria sa înfăţişare scriptică. O lamă taie fluxul devenirilor proteice, fixîndu-le parcă într-o dioramă, în care ele dobîndesc înfăţişări mineralizate, arhitecturi fabuloase, aidoma unor enorme cochilii ale mitului. Lumea ciclopică, de-o ursuzenie a mitului barbar, a lui Philippide fuzionează aici cu cea, subtil proporţionată şi îndelung cizelată, elină. Babilonia vocabulelor în libertate a fost surprinsă, ca de un îngheţ, de stricteţea cristalină, muzicală, care e spectrul acustic al absolutului: