(Urmare din nr. trecut)
                             
JUBILAŢIA LIMITEI. Că poezia lui Ştefan Aug. Doinaş este una a rigorii, s-a afirmat mereu. O rigoare nu numai consimţită, venită adică din afară, ci şi una lăuntric făurită, specifică. Un mijloc al delimitării nu doar faţă de creaţia anterioară, ci şi (mai ales) faţă de sine. Un zăgaz pus în calea valului romantic originar, o filtrare (clasicizare) a materiei turbulente antrenate de acesta, „tendinţa de a impune o limită solară expansiunii nestăvilite a nopţii”, după cum judicios remarcă Ovidiu Cotruş. Este vorba de o artă poetică, dar nu de una exterioară, convenţional doctrinară, precum o banieră fluturînd deasupra oştirilor de versuri, ci de una integrată lor, trăită liric, trup din trupul poeziei. Pentru a aborda creaţia în chestiune într-un chip oportun, trebuie să pornim de la ideea coincidenţei dintre principiu şi încorporarea sa, dintre o premisă teoretică şi praxisul verbal. Programarea liricii lui Doinaş se iveşte, într-o manieră modernă, în chiar exercitarea ei, se acreditează treptat în chiar substanţa rezultată. E o activitate, neîndoielnic, stăpînită de conştiinţă, însă de o conştiinţă, pentru a spune astfel, translucidă, ca o sticlă mată care nu anulează limbajul liric, prin care se întrevăd sugestiv esenţele sale sensibile. Altminteri, ispita livrescă a nenumăratelor registre încercate, prodigalitatea diversităţilor circumstanţiale, consecinţele jocului înfierbîntat de-a cuvîntul ar împinge-o în impas. Exprimînd o disciplină, e o poezie a limitelor. Aşa cum precizează acelaşi Ovidiu Cotruş în ampla analiză ce i-o închină : „pentru el (pentru Doinaş n.n), ca şi pentru Goethe sau Valéry, experienţa limitelor nu este şi nu poate fi tragică, întrucît tot ce este măreţ se împlineşte înlăuntrul sau în afara lor. Asemeni maeştrilor săi, poetul ştie că libertatea insului începe din clipa cînd îşi trasează singur limitele cerute de natura sa. În acest sens poezia lui Doinaş este un document expresiv şi pilduitor al puterii liberatoare a limitelor”.
Natura acestor limite este de două feluri. Unele ţin de vizionarism, de raţiunea substanţială a poeziei, altele de determinarea poetică, de raţiunea sa formală. Din prima categorie trebuie menţionată însăşi conştiinţa limitei, ca entitate ontologică, deci ca un fapt suprasubiectiv, inexorabil. Un aer de fatum pluteşte peste accentele neoclasicizante ale unor atari constatări: